1. În lumea științifică a ultimilor 20 de ani, numele lui Mircea Eliade (1907–1986) a devenit aproape tabu. Nu știu dacă acest lucru este consecința faptului că, în deceniul 3, a fost fascinat de ideile mișcării legionare. Cred, mai degrabă, că „vina” lui ține de faptul că nu a avut tăria de a se dezice de acea perioadă, așa cum a făcut, de pildă, Cioran. Eliade a fost un mare savant, un maestru al fantasticului ca scriitor, dar mai ales un creator de şcoală în anii în care, la Divinity School din Chicago, a revigorat istoria religiilor. O personalitate polivalentă care a avut strânse legături, încă din adolescență, cu o altă personalitate marcantă a epocii, Marc-Mihail Avramescu (1909–1984), devenit Părintele Mihail Avramescu, preot paroh la Jimbolia.
Marc-Mihail Avramescu — evreu convertit la ortodoxie! — a fost o personalitate aparte în epocă nu numai fiindcă era unul dintre cei mai interesanţi scriitori avangardişti, ci mai ales pentru revista sa cu adevărat unică în cultura română, „Memra”, dedicată tradiţiei ezoterice. Acolo, în 1934 şi 1935, în cele două numere, a publicat două articole sub un pseudonim rămas necunoscut cercetătorilor, cu excepţia lui Cornel Ungureanu. Căruia, de fapt, i de datorează și revenirea în spațiul public a lui Avramescu.
Pentru mine, „Memra” dovedește că misterul nu ține doar de doctrină. Astfel, în 1995, la Paris, am primit de la Paul Barbăneagră, în dar, un exemplar din revistă. O avea de la Mircea Eliade care ţinea enorm de mult la ea. Ca dovadă, atunci când a plecat din ţară, printre puţinele tipărituri pe care le-a luat s-a aflat şi aceasta. Soarta a vrut ca revista să se întoarcă la expoziţia comemorativă dedicată editorului ei, în vara lui 1999!
Să mai scriu că, într-o evocare emoţionantă din Vitrina cu amintiri, Ieronim Şerbu vorbeşte despre o „generaţie ezoterică” intitulându-şi chiar aşa capitolul în care este vorba mai ales despre Marcel Avramescu.
2. Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, la 9 martie 1907. Tânăr licean, publica deja numeroase articole ştiinţifice şi literare. După o licenţă în filosofie el pleacă, la 21 de ani, spre India, unde va rămâne trei ani. La Calcutta studiază sanscrita cu profesorul Dasgupta şi, într-o mănăstire din Himalaya, practică yoga. Întors în România, îşi susţine doctoratul în filosofie şi devine, în 1933, asistentul lui Nae Ionescu. În 1940 Eliade părăseşte Bucureştiul pentru Londra, apoi Lisabona, şi în sfârşit Paris. Invitat de Georges Dumézil, din 1945 va ţine cursuri la École des Hautes Études. Va publica, în anii următori, cărțile care îl vor face celebru în toată lumea.
Ia parte la întâlnirile de la Ascona, alături de Jung şi, însoţit de soţia sa, Christinel, participă la numeroase congrese, care-l fac să călătorească de la Tokio la Uppsala, de la Sidney la Mexico. Invitat la Universitatea din Chicago, în 1957, devine directorul Departamentului de istoria religiilor.
I-a fost decernat titlul de Doctor honoris causa la zece mari Universităţi, a fost membru a cinci academii. Mircea Eliade îşi va încununa opera sa prin coordonarea Enciclopediei religiilor, operă monumentală în 16 volume, redactată de 1.500 de cercetători şi universitari.
Să nu uităm toate astea!