Supărarea, nemulțumirea pe care le resimt, de ani ,,buni”, vizavi de imaginea tot mai dezolantă, cu deosebire în lunile de toamnă și iarnă, a centrului civic al Timișoarei, și pe care mi le-am exprimat deseori în discuții cu amicii, dar semnalându-le, cu mai multe prilejuri, și unor funcționari cu atribuții administrative anume, au rămas să se consume, de fiecare dată, într-un soi de vid al unor întrebări fără răspuns.
Sper, totuși, ca, măcar acum, sub recentele auspicii — Timișoara, Capitală Culturală Europeană! — mica mea perorație, sau pledoarie, sau intervenție (numiți-o cum doriți), convins că ea este, până la urmă, a majorității timișorenilor, o intervenție glosând pe marginea unui subiect civic-edilitar, aparent ingrat, dar sensibil și stringent actual, chiar dacă o voi exprima, și de data asta, prin 2–3 întrebări retorice, să nu se spulbere fără niciun ecou, undeva în infinitul cosmic…
Așadar, prima întrebare (al cărei răspuns este, firește, unul implicit…): cum te vei simți altfel decât răsplătit cu asupra de măsură, purtat în zona celor mai înalte simțiri și bucurii estetice, atunci când tu, simplu cetățean al acestui oraș, mai mult, timișorean get-beget, la final de săptămână, te-ai decis, în virtutea unei binecuvântate tradiții a locului, dar și a familiei din care descinzi, să petreci, în seara de vineri, două ore de reală înnobilare a spiritului, de înălțare în sferele mirifice ale muzicii simfonice?!… O propunere, o variantă pe cât de generoasă, pe atât de firesc de împlinit!… Și unde altundeva dacă nu în chiar prietenoasa, primitoarea Sală Capitol a Filarmonicii timișorene? O locație în care, continuând o strălucită tradiție, de decenii, a instituției, orchestra de „azi” a Filarmonicii, sub bagheta unor adevărați maeștri precum Gheorghe Costin și Radu Popa, dar și a altor dirijori de marcă, invitați, oferă melomanilor timișoreni, stagiune cu stagiune, interpretări magnifice ale marilor capodopere din patrimoniul muzicii simfonice universale.
Dar, iată, acum, o întrebare mult mai prozaică, mult mai terestră, ce ne coboară cu picioarele pe solul nostru cel de toate zilele. Pe pavajul, de ieri și de azi, al cetății… Așadar, cum te vei simți traversând Piața istorică a orașului, Piața Revoluției din Decembrie ’89, unde au căzut oameni, amintindu-ți brusc momentele acelea în care ai fost atunci, acolo, împreună cu prietenii, față în față cu forțele de represiune, înfiorați de revelația învingerii propriilor spaime, a fricii de toate zilele, apoi continuând traversarea, încă purtat de ecourile muzicii magnifice a lui Beethoven, sau Brahms, sau Ceaikovski, sau Enescu?
Așadar, întrebare: cum te vei simți, desigur în aceeași ipostază de cetățean al acestui oraș, de timișorean get-beget, cu acea sămânță, încă vie în tine, de ocoșenie tipic bănățeană (că ești unul din locuitorii celui mai occidental oraș al României), când, iată, pavajul pe care tocmai pășești îți dă o replică brutală, deloc pe măsura mândriei tale de cetățean — de ce nu? — central-european?… Mai mult, te avertizează că, la cea mai mică neatenție, poți avea surpriza unei jenante aterizări, luând contact direct cu spărturile și golurile (băltind uneori), tot mai numeroase, ale fostelor dale, montate încă pe vremea epocii de aur. Și, totul, desigur, în contrast nefericit cu silueta feerică a Catedralei, cu muzica sferelor din care tocmai ai coborât sau în care încă plutești, în contrast izbitor cu fațada inundată de lumini a Operei…
Și mă întreb (oare tot retoric?): răspunde cineva pentru degradarea aceluiași pavaj din centrul orașului, atunci când urmele „vandalizării” îți sar pur și simplu în ochi, odată cu plecarea comercianților de sezon, a patronilor de căsuțe care, mă rog, ne bucură simțurile, cu invazia lor exotică și pitoresc-olfactivă, de două ori pe an: la sărbătoarea Crăciunului și la cea a Paștelui?… „Relicvele” rămase în urma acestor închirieri de spațiu (în orașele occidentale astfel de „amenajări” nu se fac în plin centru citadin!), ciudat și revoltător, se pare că nu le plătește nimeni. Greșit, le plătesc timișorenii, prin taxe și impozite.
Dar, cum spuneam mai pe la început, să nu scăpăm din vedere și partea plină a paharului… Răspunsuri posibil consolatoare la aceste mărunte întrebări retorice vor putea veni desigur până în 2021, anul de grație al încununării efective a orașului nostru cu laurii unui binemeritat titlu: Capitală Culturală Europeană. Să sperăm că vom prinde cu toții momentul!
Eugen Bunaru