Nu e Sighişoara, oraşul în care am crescut. Nu e nici Braşovul, oraş de munte drag mie. Nu e nici Bucureştiul, care impresionează cu spiritul lui civic. Nu e nici Clujul, oraşul studenţesc. Nu e nici Oradea, care străluceşte tot mai puternic. Nu e nici Sibiul, oraşul cultural. Poate ar fi Timişoara.
Arhitectul din mine ar vota pentru frumuseţea diversităţii arhitecturale din oraşul bănăţenilor, de la baroc şi până la Wiener Secession – stilul Art Nouveau pe care-l admirăm când vizităm Belgia, dar specific euroregiunii din care Timişoara face parte.
Timişoara există un potenţial uriaş, un poteţial irosit şi ignorat. Doar că bănăţenii amestecă o istorie uluitoare cu o dezamăgire a prezentului, fără să îşi găsească drumul propriu. Spun că le-a luat-o Clujul, Sibiul şi Oradea înainte şi nu poţi să nu te întrebi „de ce?”. Ce îi împiedică să-şi revină şi să se bucure de oraşul cândva modern? Căci în Timişoara găsim cel mai amplu ansamblu de clădiri istorice din România, rezultat al unei tradiţii îndelungate de planificare urbană modernă. Tot în Timişoara găsim un sistem urban unic în România, format din trei pieţe: Piaţa Unirii, Piaţa Libertăţii şi Piaţa Victoriei.
În loc să se compare cu alte oraşe, timişorenii ar trebui să privească spre ce au ei bun. Există multe argumente de valoare, dar pentru mine embrionul unui proces de dezvoltare durabilă pentru Timişoara este Bienala timişoreană de Arhitectură – BETA – pe care o găzduieşte. BETA este o platformă euroregională care stimulează colaborarea dintre administraţie, profesionişti şi societate pentru îmbunătăţirea proceselor prin care ne construim oraşul.
Este exact ceea ce are nevoie acest oraş pentru a înflori şi a redobândi statutul pe care timişorenii şi românii cred că îl merită. Căci cel mai frumos oraş din România nu va exista atât timp cât nu punem mâna să-l construim. Excepţionalismul din mintea noastră nu ţine loc de proiecte şi de buna guvernare.
Faptul ca suntem mândri de ce au făcut cei care l-au locuit înaintea noastră nu e o garanţie ca oraşul in care trăim este mai frumos decât cel al vecinilor noştri. E, însă, un sentiment reconfortant atunci când prezentul nu ne e pe plac, iar spre viitor privim cu indiferenţă.
Obsesia identitară prin care încercăm să ne definim trecutul ar fi potrivit să dispară. Cine suntem ar trebui să aflăm prin ceea ce facem ca să devenim în viitorul apropiat. Şi dacă am fi moştenitorii celei mai mari culturi din galaxie, nu ar conta dacă nu am încerca să construim un viitor demn de visurile noastre. La întrebarea „cine sunteţi voi, românii?”, mi-aş dori să pot răspunde: „Suntem cei care au dovedit că se pot reinventa şi pot să aibă încredere că-şi vor construi singuri un viitor aşa cum îl visăm”. Iar reinventarea ar putea începe la Timişoara.