Trecuse un an de când se afla în această țară unde ploaia și vântul uscat reprezentau o formă de viață aproape comună. Mereu, când revenea seara acasă, la noua lui casă, simțea cum stropii reci îi curg pe față, indiferent de mărimea umbrelei pe care o purta tot timpul cu el. Apa îi intra peste tot, pe la ceafă, pe lângă gât, pătrundea până și pe sub cămășile albe pe care le purta zilnic, în activitatea de la universitate. Uneori se gândea că viața lui de acum era sortită să fie trăită sub semnul apei de ploaie, și atunci o formă de melancolie grea punea stăpânire deplină pe el, fără posibilitatea de a ieși netulburat din această stare de spirit rea, demolatoare chiar. Și totuși, știa foarte bine că nu zilele cu ploaie și vânt rece îl transformau atât de vizibil în personajul iritat și instabil pe interior, cât nopțile pe care trebuia să le petreacă în singurătate și într-o formă de neliniște imposibil de înlăturat. El, care visase tot timpul lucruri frumoase, de copil și până târziu, când trecuse de vârsta de mijloc a adultului, visa acum, la câteva nopți o dată, doar întâmplări stranii, cu oameni apropiați odinioară, dar care erau fie morți de mult, fie dispăruseră de un car de ani din viața sa.
Într-o noapte, în care somnul îl ocolea cu desăvârșire, alesese să privească pe geamul apartamentului situat la etajul al doilea al clădirii unde locuia, nu foarte departe de campusul universității.
I se păru că vede, venind dinspre parcul altminteri mereu verde din apropiere, două corpuri, o femeie și un bărbat, ambii mici de statură și destul de bătrâni deja, care se mișcau greoi înspre el. La început nu reușise să le vadă fețele, deși în noaptea aceea cerul era senin și acoperit de stele, cum rar îi era dat să vadă pe acele meleaguri.
Cum însă trupurile celor doi se apropiau tot mai mult de fereastra locuinței sale, privirea i se opri brusc pe fețele lor, vizibile de acum. Simți dintr-odată un frison puternic în tot corpul, în pofida vremii plăcute de afară, atunci când observă că bătrânii care veneau spre el semănau perfect cu părinții lui.
Primul gest a fost să închidă repede geamul, de parcă afară era un frig aprig, asemănător cu cel din copilăria petrecută, cu atâția zeci de ani în urmă, în satul de munte din vest.
Apoi, dezghețându-se brusc, vru să se aplece peste geam și chiar să sară peste el, uitând că apartamentul se afla la etajul al doilea din bătrâna clădire cu aspect neoclasic.
Câteva clipe mai târziu, imaginea părinților săi, despre care știa că părăsiseră de ceva ani lumea aceasta, se făcu scrum, dispărând cu totul de pe platoul verde al parcului din vecinătate.
Își închipui, pentru un moment, că și această plăsmuire a minții lui era rodul unui vis, un alt vis ciudat cu oameni dragi, care îl părăsiseră de mult, dintotdeauna parcă. Dar se privi pe el însuși în oglinda uriașă din dormitor și observă acel chip, al lui, firește, încă buimăcit de faptul că-și văzuse bătrânii părinți atât de aproape, veniți într-o țară străină, să-l mai vadă o dată, în noaptea senină și caldă, ca-n verile de altădată, ale copilăriei sale.
Adormi greu, spre dimineață, iar când se trezi, cu capul mai greu decât un sac de cartofi și cu o senzație de amar în cerul gurii, ca după o beție cruntă, realiză perfect că nu-i mai rămăsese decât un unic gest de făcut.
Luă cu febrilitate valiza de pe holul locuinței, aruncă la repezeală o parte din hainele din dulap înăuntru și ieși trântind ușa din lemn masiv în urmă.
Avea cincizeci de ani, și, cu toate că aproape toți cei pe care îi iubise cândva nu-i mai erau de mult prin preajmă, simți că trebuie să ajungă cât mai repede cu putință acolo unde ploaia și vântul rece erau mereu absente sau cel puțin nu le simțise niciodată prezența apăsătoare.
Acasă…