În episodul trecut al călătoriei noastre imaginare prin trecutul Banatului, am dat de unul din cele mai interesante și controversate personaje interbelice.
Max Auschnitt a fost, rând pe rând, industriaș, antreprenor, economist, dar și un dandy monden ce avea acces în mai toate locurile de mare ținută din Europa. Acolo nu doar ciocnea cupe de șampanie cu oamenii potenți ai continentului, ci mai aduna și informații. Ce făcea cu aceste informații și unde ajungeau ele e încă o enigmă a istoriei. O parte a ei se cunoaște, dar multe pagini ale acestei istorii sunt încă întunecate.
Jurnaliştii au vehiculat zvonuri conform cărora Auschnitt se bucura de o strânsă legătură cu Carol Caraiman (care, în 1930, a devenit Carol al II-lea, Regele Românilor). Potrivit acestei relații, el a fost cel care l-a făcut pe Carol să o întâlnească și să se îndrăgostească de Elena Lupescu, în timp ce l-a sponsorizat în timpul exilului din anii 1920. Auschnitt aparținea unei ramuri a Francmasoneriei românești, frecventând Loja Meșterul Manole, alături de Nicolae Malaxa și Aristide Blank, și, prin intermediul acesteia, sponsorizează Revista Fundațiilor Regale, o revistă politico-culturală. Toți cei trei finanțatori au fost, de asemenea, membri vizibili ai camarilei lui Carol, deși includerea lui Auschnitt în acest cerc a fost relativ târzie. Era totuși unul din apropiații cercului restrâns de amici la cataramă ai Regelui Carol al II-lea, cu care se încingea în nesfârșite partide de poker. În acest timp, discutau afaceri care de care mai ciudate despre importuri de armament.
„Intra şi ieşea de la Palat ca la el acasă”, spun unele note scoase la iveală de cercetătorul Emilian Tilibaşa, din arhivele Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). „(…) cuvântul său a avut mai multă greutate decât chiar al consilierilor regali”. De asemenea, se mai spune că: „Ziarul Universul, din 3 septembrie 1937, arată că Auschnitt are putere cât două ministere la un loc, saloanele lui sunt frecventate de parlamentari, prefecții fiind și miniștri, agenția lui comercială și politică împânzind țara cu o rețea de spionaj care controlează totul”.
Apetitul pentru astfel de importuri strategice are o logică până la un punct. Era perioada de după marea criză economică mondială și militarismul german începea să se ridice din nou. Majoritatea țărilor se așteptau la un nou război și legau și dezlegau alianțe militare, chiar dacă încă nu se știa exact cine al cui inamic va fi. România era destul de pregătită de un efort militar și, din acest motiv, se alerga după tehnologie cât mai modernă.
În acea epocă a făcut mare vâlvă scandalul Škoda, ce se referea la un târg păgubos al României cu uzinele de tunuri din Cehia. Max Auschnitt era un opozant al armelor Škoda și a sprijinit, mai mult sau mai puțin interesato grupare ce se lega de fabricantul de muniție și armament Vickers-Armstrong, cu sediul în Anglia.
Împreună cu fratele său Edgar, Max deținea mai multe afaceri cu oțel și muniție, inclusiv lanțul Titan-Nădrag-Călan (TNC). Prin acest grup, format în 1924, Max a fost legat de Vickers-Armstrongs, făcându-l un participant activ la comerțul european cu arme. Din 1930, un cartel format din TNC, Creditanstalt și Chrissoveloni Bank a controlat 60% din acțiunile UDR, în timp ce Vickers avea 13%. Mai trebuie menționat că, după anul 1934, Uzinele Reșița (UDR) garantează toate importurile de echipament militar de la Vickers.
O „creație a fraților Auschnitt”, CEPI (consorțiul lor, Compagnie Européenne de Participations Industrielles), care a funcționat în pricipatul monegasc, a oferit și securitatea pentru rentabilitatea investițiilor Vickers, care, în Monaco, erau „libere de restricții valutare și de politică”. La acest conglomerat economic s-a alăturat și fostul lor concurent, devenit, între timp, aliat, Nicolae Malaxa. Alianța era evidentă în împărțirea pieței de construcții și a comercializării de locomotive și material rulant.
Până în ianuarie 1936, șase foști miniștri de Finanțe, inclusiv doi din Partidul Național Țărănesc (PNȚ), se spunea că erau în consiliul executiv al TNC. Asemenea legături au devenit o sursă de controversă, deoarece Auschnitt, ca și Malaxa și Dumitru Mociornița, au prosperat pe baza contractelor guvernamentale. După cum a remarcat istoricul economic Horațiu Dan, aceste cifre „provin strict din contractul care implica statul”.
În mod similar, istoricul Ioan Scurtu menționează „profiturile uriașe” adunate de Auschnitt și Malaxa din astfel de întreprinderi și modul în care acestea au fost împărțite cu Carol și curtenii săi, printre care și Ernest Urdăreanu. Potrivit lui Scurtu, Carol a fost convins să formeze acest conglomerat în iunie 1931, când Malaxa și Auschnitt i-au oferit o sumă mare în numerar.
Despre industriașul Auschnitt se zvonea, la începuturile secolului, că ar fi agent acoperit al monarhiei austriece. Poate a fost, poate nu. Cert este că în Primul Război Mondial a fost mobilizat ca ofițer al Armatei Române și și-a adus contribuția la crearea României Mari. Patriotismul său de atunci nu poate fi contestat. Dar se pare că, ulterior, a fost implicat în activitatea unor servicii secrete externe, provenind mai ales din sfera anglo-americană. Aceasta reflectată viziunea sa anglofilă, prezentată pentru prima dată când i-a apărat pe cei de la Vickers împotriva rivalilor de la Škoda Works. În acest timp, ar fi furnizat serviciilor secrete britanice peste 600 de rapoarte despre proiectele regelui.
Iscusința în afaceri a lui Max Auschnitt era, evident, dublată de un fler deosebit în a se apropia sau îndepărta de diverse grupuri de putere sau de interese, în funcție de cum bătea vântul politic.
Din 1929 până în 1933, Auschnitt a reprezentat Camera de Comerț și Industrie Galați în Senatul României. Deși a candidat și a câștigat ca independent, a primit sprijin oficial din partea administrației PNȚ la realegerea sa din iulie 1932, candidând fără opoziție. În acest context, Auschnitt devenea remarcat drept susținătorul financiar al PNȚ. Avocatul Petre Pandrea susține că Auschnitt și-a corupt vechiul prieten Madgearu, care era până atunci ideologul PNȚ, asigurându-se că Madgearu nu a acționat niciodată în interesul țăranilor români. Potrivit dosarelor deținute de agenții Siguranței, Auschnitt a fost și el deosebit de apropiat de politicianul Dem I. Dobrescu.
Pentru a se asigura de bunăvoința cercurilor extremiste și-a apropiat și lideri ai grupărilor legionare. Situația sa financiară și faptul că era de origine evreiască l-au făcut, la început, ținta calomniilor antisemite, inclusiv a unui anume soi de șantaj din partea Gărzii de Fier. Pentru a stinge aceste șicane, a găsit soluția să finanțeze legionarii prin acțiuni economice mascate. Cu toate acestea, protecția sa a rămas incertă: conform unui raport, un asociat al Gărzii, Gheorghe Beza, a primit 20.000 de lei de la Constantin C. Orghidan, managerul TNC, pentru a-și asasina șeful. În evidențele Siguranței se numără și acuzații conform cărora Auschnitt, Malaxa și Dobrescu ar fi fost în spatele revistelor Credința și Floarea de Foc, lansate de Sandu Tudor în încercarea de a promova antifascismul creștin. Rămâne atestat ca mai credibil faptul că Auschnitt era până atunci un sponsor al campaniilor antifasciste din diferite ziare și reviste. Cu toate acestea, Partidul Comunist Român, în afara legii, l-a citat pe Auschnitt drept „instigator la război”, acuzație care apare, de exemplu, într-un articol, din februarie 1934, al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
La sfârșitul anului 1933, o echipă gardistă a morții l-a ucis pe prim-ministrul Ion G. Duca, expunând mișcarea represaliilor violente ale lui Carol. După cum relatează scriitorul R.G. Waldeck, liderul gardismului, Corneliu Zelea Codreanu, temându-se pentru viața sa, i-a transmis lui Auschnitt avertismentul: „Dacă nu găsești modalitatea de a mă salva, vei fi dat jos…”. Din această cauză, Auschnitt și Lupescu, pe atunci amantă regală, l-au ascuns pe Codreanu de autorități și au negociat și un armistițiu. Waldeck susține, de asemenea, că Auschnitt și Malaxa au fost de acord să finanțeze Garda de Fier, asigurându-i astfel supraviețuirea politică în epoca post-Duca. Acuzația a fost mediatizată și de Panait Istrati.
Potrivit istoricului Grigore Traian Pop, afirmația că Auschnitt ar fi fost sponsorul lui Codreanu este fundamental inexactă, fiind adusă în arena publică de Blank și Victor Iamandi, care erau rivalii lui Auschnitt la curte. Mai mulți legionari au confirmat, în mod independent, că Auschnitt a avut contribuții considerabile la cauza lor, printr-o activitate nespecificată. Conflictul dintre Codreanu și Auschnitt a fost reluat, în cele din urmă, în 1934, când presa Gărzii s-a referit la „Max Auschnitt jidanul, puterea din spatele tronului”. Expresia a fost îmbrățișată și de Frontul Român (FR), o disidență de extremă dreaptă a PNȚ, ale căreia ziare susțineau că „evreul Max Auschnit” a crescut constant prețul fierului după 1930. Așa cum susținea Damian: „El, evreul din Galiția, a stabilit dacă țăranul român nu merită să dețină un plug (…). El a dictat prețul cuielor, al fierului sau al sobelor, al țevilor de jgheab (…)”.
Pentru a scăpa de toate aceste acuzații, Auschnitt caută acoperire socială printr-o căsătorie. Nu se poate spune dacă a fost de conjunctură, dictată sau de bună credință. După divorțul din anul 1927, de prima sa soție, Nelly Aronovici, caută să-și refacă situația socială. În 1935 se căsătorește cu Livia Pordea, fostă Miss România. Tânăra nu era altcineva decât fiica vicepreședintelui Senatului, un influent om politic liberal clujean, Augustin Pordea. A fost prilejul excelent pentru mirele Auschnitt de a se converti la religia catolică. Naș le-a fost nimeni altul decât Carol al II-lea. Însă legătura politică și financiară dintre Auschnit și Carol nu avea să fie veșnică. La sfârşitul anilor ’30, industriașul a căzut în disgraţia monarhului şi a fost eliminat din anturajul lui. Conform unor documente veridice, înainte de a încheia colaborarea cu Regele Carol al II-lea, industriașul a transferat, precaut, suma de 280 de milioane de lei în Anglia, prin operațiuni financiare făcute în numele UDR. În această ţară, a avut grijă să-şi cumpere, la Ascot, un castel, la inaugurarea acestui eveniment participând Ducesa de Kent şi alte personalităţi britanice proeminente.
În 1939, Auschnitt a fost condamnat la șase ani de închisoare. Acuzaţia: „Nu este cetăţean român, nu şi-a făcut stagiul militar, este încărcat din punct de vedere al legii devizelor şi a împiedicat ritmul înarmării naţionale”. Deși a fost exact invers totul. Cât despre cetățenie, el provine dintr-o castă ciudată. Auschit era acuzat că nu este cetățean român de dictatură carlistă, ca mai apoi comuniștii să-i retragă cetățenia. Deci, ori era cetățean, ori nu? Cum putea să-i fie anulată cetățenia, dacă n-ar fi avut-o?
Ca să se spele pe mâini de Auschnitt, Carol al II-lea ia explicat lui Victor Iamandi, ministrul Justiţiei în perioada martie 1938 – noiembrie 1939: „Este, pentru mine, un proces istoric în faza de renaştere a României. E începutul unei curăţiri şi terminarea unei ere de imunitate a acelora care cred că cu banul lor pot cumpăra orice şi pe oricine”. Dar nici Carol nu a mai rezistat mult, trebuind să abdice un mai târziu și luând, la rândul său, calea exilului.
Întreprinderile proprietate sau dependente de afacerile lui Auschnitt au fost „românizate” în ultima perioadă a dictaturii carliste și în timpul dictaturii antonesciene. Industriașul nu a stat foarte mult în penitenciar, în 1942 fiind eliberat, în urma comutării sentinței la muncă în serviciul societății, pe care a efectuat-o la fostele sale întreprinderi. După căderea regimului antonescian, a fost rejudecat și a fost achitat în toamna anului 1944.
SUA a devenit apoi o bază pentru afacerile sale. A transferat tot mai multe fonduri peste Ocean. A prevăzut foarte corect venirea regimului totalitar de sorginte bolșevică.
Pentru a-i reprezenta interesele după încheierea războiului, Max Auschnitt l-a angajat pe Allen Dulles, care, pe vremea aceea, era un avocat privat, priceput în a-și face intrarea la emigranții politici și în operațiuni secrete. Pentru a cunoaște câte ceva despre acest personaj, trebuie amintit că Dulles avea să devină unul dintre cei mai influenți oameni din politica secretă americană.
Acum, de numele lui se leagă numele Aeroportului Internațional din Washington (Washington Dulles International Airport). Allen Welsh Dulles a fost primul director civil al Serviciului Central de Informații (DCI) și cel mai longeviv director al său până în prezent. În calitate de șef al Agenției Centrale de Informații (CIA), la începutul Războiului Rece a supravegheat lovitura de stat iraniană din 1953, lovitura de stat din Guatemala, din 1954, programul de aviație Lockheed U-2, programul de control mental al Proiectului MKUltra și Invazia din Golful Porcilor, contra revoluționarilor cubanezi. A fost concediat de președintele John Kennedy din cauza eșecului din Cuba.
Dacă un om de anvergura lui Allen Dulles a fost avocatul și mâna dreaptă a lui Max Auschnitt în afacerile americane, se poate întrevedea măcar o parte din amploarea afacerilor acestuia și importanța sa ca industriaș în Europa interbelică. Lugojeanul nostru de conjunctură a fost cu adevărat o emblemă a finanțelor de atunci.
