În Cuvântul adresat de Mântuitorul Nostru înainte de Patimile Sale, le spune ucenicilor Săi următoarele: “Iată, vine ceasul și a și venit ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsăți singur” ; Ioan 16;32. Acest lucru s-a și întâmplat. La picioarele Crucii se aflau doar Sfânta Fecioară, Maica Sa,; ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Toți ceilalți fugiseră, se ascunseseră, din teamă sau copleșiți de durere. Sub Cruce, la vremea Patimilor nu se mai aflau, dintre cei care Îl urmaseră și îi auziseră Cuvântul și văzuseră minunile, decât cei pomeniți.
Icoanele Ortodoxe, cele care înfățișează cu supremă exactitate evenimentele scripturilor, reproduc această “singurătate”, amenințătoare, sinistră, copleșitoare. Dar totuși, atunci și acolo, în permanență, de la începutul Patimilor și până la moartea pe Cruce a Mântuitorului, a mai fost “cineva”. Un “cineva”, atâta de evident și vizibil, încât a ajuns să fie nebăgat în seama. Acel “cineva” a fost Centurionul. În realitate rostul acelui Centurion, pe toată durata răstignirii și, de fapt, după Ea, a fost esențial și mărturia acestui Centurion fundamentală.
În sistemul penal al Romanilor, crucificarea era pedeapsa supremă și executarea ei avea un proces lung, elaborat și strict.
În primul rând ducerea la îndeplinire a unei răstigniri era încredințată unui element militar, cel mai adesa o “contubernium”, unitate compusă din opt soldați legionari dar având în frunte, de această dată, un Centurion (sutaș). Centurionii erau gradul cel mai mare care putea fi atins de militarii, ,,fără comisie”. Se înălțau din rândurile trupei, din rang în rang și, după mulți ani de serviciu meritoriu, ajungeau “centurioni”. Centurionii erau cei care păstrau unitatea pe câmpul de luptă și lor li se datora uluitoarea disciplină de comandă a armatei romane. Centurionii erau oameni pentru care ordinele superiorilor și regulamentul militar aveau valoare de poruncă divină, absolută.
Deci, o asemenea unitate militară, sub comanda unui centurion, primea misiunea să execute o răstignire. Acea misiune era considerată ca misiune de luptă și pe durata ei regulile de disciplină ale luptei se aplicau. Concret asta însemna că încălcarea ordinului atrăgea pentru cel vinovat propria lui crucificare.
Misiunea dura de la primirea ordinului, și până la constatarea morții celui osândit. În timpul acelei misiuni, cât va fi durat, nici un soldat nu putea fi schimbat din “contubernium”. Pe durata misiunii soldații erau în echipament de luptă. Purtau coif și zale(“lorica fragmentata”) “pugio”(pumnal), “gladius”(sabie) și scut. Dat fiind faptul că misiunea era în interiorul unei stăpâniri romane, deci era serviciu de gardă, sulița era înlocuită cu “lance”.
Diferența era că “lancea” avea parte activă (vârful) lungă de circa 40 de cm. și lată de aproape 30 de cm., aceasta având ambele laturi ascuțite perfect, la gradul că soldații se puteau bărbierii cu “lancea”. Procesul de execuție era și el cu exactitate stabilit și cu strictețe îndeplinit. Cel condamnat era întâi biciuit. Era biciuit cu un “flagellum”, bici având mai multe coarde terminate cu bile de plumb, primind “patruzeci de lovituri minus una”.
Această biciuire crudă lăsa trupul celui condamnat sfâșiat și pierzând mult sânge, într-o stare de șoc. Apoi, cel condamnat, trebuia să își ducă partea superioară a crucii,’”patibulum” având circa 40 de kilograme, până la locul execuției.
Acolo el era pironit pe “patibullum”, ridicat orizontal cu violență, și fixat pe stâlpul vertical. Mâinile și picioarele erau străpunse, la încheieturi, cu piroane. Șocul și pierderea de sânge debilitau iremediabil pe cel condamnat dar, finalmente, el murea asfixiat. În cazul că se dorea că moartea să fie mai rapidă, celor condamnați li se sfărâmau fluierele picioarelor, o practică numită, “crurifragium”. Repet, tot acest proces al răstignirii era supravegheat, de la început până la sfârșit, de către centurionul comandant. În cazul răstignirii Mântuitorului, în chip limpede, ni se spune acest lucru: “Iar Pilat s-a mirat că a și murit și chemând pe șutaș, (i.e. centurionul) l-a întrebat dacă murit de mult”(Marcu 15;44).
Dar mărturia centurionului nu se termină aici. Din nou, lămurit, ni se spune: “Iar sutașul (i.e.centurionul) și cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul și cele întâmplate, s-au înfricoșat foarte, zicând: ,,Cu adevărat,Fiul lui Dumnezeu era Acela”. Mărturie mai limpede și mai răspicată nu este cu putință. Centurionul roman, acest om pentru care “legea” erau regulamentul soldățesc și îndeplinirea ordinelor, a văzut și a înțeles, mai devreme decât Apostolii, că acolo era Fiul lui Dumnezeu!
Inima de fier a acelui soldat a fost atinsă de focul divin și ea s-a topit în dragoste vitejească și credință fără hotar. Textele istorice, Evangheliile “apocrife” și Tradiția au păstrat numele acelui centurion, anume Longinus. Cu acea mărturie: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a stat în fața lui Pilat. Cu acea mărturie, „cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a propovăduit Dreapta Credință. Cu acea mărturie, „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela” a primit Longinus moarte de martir. Și cu acea mărturie, “Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a intrat în Împărăția Cerurilor!.