Spre sfârșitul domniei „împăratului cu șapcă”, unul din membrii camarilei sale ne anunța că tot ei vor fi cei care vor scrie istoria gloriosului deceniu. Oameni de cuvânt, asta și fac. Cuvânt cu cuvânt. Minciună cu minciună. Ifos cu ifos.

Când cineva le-a tăiat calea, publicând o lucrare monumentală din care faptele lor, ilustrate cu/de dovezi, nu ieșeau tocmai bine, au cerut nu doar boicotarea lucrării, ci și boicotarea editurii care îndrăznise să publice cartea.

Apoi s-au întors la discursurile despre dialog, societate deschisă, meritocrație intelectuală, responsabilitate civică etc. Acum declară că s-au retras în operă și se întreabă unde sunt, în lipsa lor, ceilalți intelectuali.

Cu ale lor bune și ale lor mai puțin bune, ceilalți intelectuali sunt acolo unde au fost tot timpul și pe vremea când singurii intelectuali considerați „publici” erau cei ai coroanei cu cozoroc.

Vezi Doamne, ei, retrașii, produc opere fundamentale, în vreme ce alții, care n-au găsit motive pentru a sluji la o curte a miracolelor îndoielnice, nu sunt în stare de nimic, nu produc nimic demn de atenție — vax albina!

Deplâng anii în care ura s-a instalat la nivel național, uitând că au participat la isterizarea discursului public. Un discurs care va dăinui multă vreme.

Să te trezești implicat, în ajun de alegeri, în răspândirea falsei informații despre o casetă video conținând o partidă de sex oral de care ar fi beneficiat unul din candidați nu era un semn de ură, ci unul de duioșenie creștină, nu-i așa?

S-ar fi sacrificat de dragul țării. Totuși, vulgul nerecunoscător i-ar fi ostracizat. Reproș tipic autodeclaraților dascăli ai națiunii care poartă în buzunare propriile busturi; și pe vreme bună, și pe vreme rea.

Rescriu istoria recentă în cheie rolleriană. Poliloghiile lor includ nume de rezonanță care s-ar fi aflat alături de ei în camarila prezidențială. Unele nu s-au aflat și n-ar face rău să respingă îndoielnica onoare ce li se face azi.

Își publică zilnic lista relațiilor. L-au citit și pe Cioran. L-au și înțeles? „A te mândri cu relațiile tale înseamnă să recunoști cât valorezi fără ele.”

După ce i-au cântat ode prezumtivei moștenitoare a tronului prezidențial, văzând că nu le pică de la ea ce așteptau, o numeau „târfă” pe Facebook. Speriați juridic, ștergeau postarea. La așa onoare, așa curaj.

Nu erau îngrijorați că onoarea lor ar fi putut suferi de pe urma servilismului pe care-l practicau fără jenă, în schimb astăzi târăsc prin tribunale oameni care, amintindu-le una și alta, le-ar atinge în mod grav onoarea.

Un flecar pentru eternitate îl anunță pe președinte că va renunța, a doua oară, la cetățenia română, din cauza numirii noului ambasador în SUA. Luați-i plaivasul din mână, altfel se sinucide prin ridicol; a mia oară!
Trei ar fi lucrurile pe care nu le-ar suporta, citez: „lăutărismul, oportunismul și filistinismul”. Numai că ele îi suportă foarte bine. Pe unii i-au substituit printr-un miciurinism care, scăpat de sub control, a produs mutanți.

Din dezgust pentru lăutărism, au scris osanale? Din dezgust pentru oportunism, au făcut din principiul giruetei un profitabil modus operandi? Din dezgust pentru filistinism, nu-și mai încap în piele de atâta suficiență poleită?

De fapt, din lăutărism, oportunism și filistinism, au sărit cândva în marsupiul lui Pazvante. Au „trasat” de-acolo liniile directoare ale gândirii publice. S-au încuscrit. S-au înmulțit. S-au clasicizat și imortalizat reciproc.

Azi scot capul din marsupiu, așteaptă apariția altui Pazvante, dar au dreptate atunci când spun că etichetele care li s-au lipit pe frunte — „pupini”, „pupincuriști” — sunt mult prea nedrepte.
Să le facem dreptate: niște lichele; nimic mai mult.

P.S.: Autorul citat ar fi trebuit să menționeze că termenul de lăutărism nu-i aparține, fiind o găselniță lexicală a lui Constantin Noica. Pentru filosof, lăutărismul = lipsa unei pregătiri umaniste temeinice. Adică are alt înțeles decât cel folosit — lăutărește, după ureche — de marele nostru agitat public.