Cu ani în urmă, cu oarece vreme înainte de Nobel, Uniunea Scriitorilor i-a acordat, la Neptun, premiul Internaţional pentru Literatură. Mai existau asemenea premii în România. Când Sabin Popescu a venit să mă invite la Mătuşa Julia şi condeierul, am avut bănuiala că marele scriitor va fi în Timişoara, la premieră. Nu va fi, mi-a spus Sabin, eu am dramatizat romanul, eu am regizat spectacolul.
Întotdeuna am avut îndoieli când a venit vorba de dramatizări. Nu cred în valoarea dramatizărilor. Autorul gândeşte romanul de la un capăt la altul, dramaturgul pofteşte altele.
Sabin Popescu nu a „dramatizat” nimic, a făcut un spectacol după romanul lui Llosa. Le-a dat întâlnire Luminiţei Tulgara, Danielei Bostan, lui Matei Chioariu, lui Cătălin Ursu şi lui Cristian Szekeres şi, mai ales, lui Bogdan Spiridon cu personajele marelui romancier. Ale lui Llosa de azi şi de odinioară.
Nu ştiu dacă e un spectacol care să onoreze Teatrul Naţional. Ideea de Teatru Naţional. L-am văzut în Studio Strugari — locaţie unde ajungi după ce urci multe etaje. E bine, e rău? Cum vin dinspre Uniunea Scriitorilor, spun că acest spectacol viu, proaspăt onorează ideea de Capitală Culturală. Nu-i rău să dăm de veste despre el. Despre faptul că un tânăr actor, Bogdan Spiridon, retrăieşte povestea lui Mario Vargas Llosa — începuturile lui de jurnalist. De scriitor. De întâlnire cu lumea scrisului. Ne reîntâlnim la etajul şase nu doar cu marele scriitor, ci cu America Latină, printr-unul dintre cei mai expresivi scriitori ai ei.
Să spun că îmi era dor de Llosa, l-am recitit mereu — în fiecare an îi apar (şi) la noi două-trei cărţi care dispar peste noapte din librării —, dar n-am mai recitit una dintre cele mai frumoase cărţi ale lui, Mătuşa Julia şi condeierul. O reciteşte Sabin Popescu şi pentru mine, o spun după ce am revăzut spectacolul.
Mulţumesc, Sabin Popescu.