După vestea legată de faptul că nicio universitate din România nu se regăsește nici măcar printre primele 1.000 ale lumii, unii rectori au început să aibă… revelații. De pildă, talentatul domn Daniel David, rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a descoperit tocmai acum cât de minunată ar fi o eventuală fuziune între instituția de învățământ superior pe care o conduce și Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca și ce MARE școală s-ar naște dintr-o astfel de contopire. Ideea fuziunii universităților din același oraș a fost vehiculată și de rectorul Universității de Vest din Timișoara, dl Marilen Pirtea, care, într-o recentă declarație, (re)aducea în atenția publică proiectul Universității Metropolitane Timișoara, după modelul celei de la Szeged (Ungaria). Potrivit dlui Pirtea, o astfel de universitate s-ar situa cu siguranță în topul primelor 1.000 de universități ale lumii, iar la acest rezultat s-ar putea ajunge ușor în condițiile în care, cu privire la acest sensibil subiect, cel mai sus amintit declara ritos faptul că „lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este a te pune în situația de a le face”. Îndrăznesc să-l contrazic atât pe dl Pirtea, cât și pe colegul domniei sale, dl David.

Sunt de acord că o universitate mai mare, rezultată în urma fuziunii a două sau mai multe universități mai mici, poate conduce la nașterea unei instituții de învățământ superior care, cel puțin prin dimensiunea astfel dobândită, poate impresiona și îi poate determina pe mai mulți dintre bacalaureați să se înscrie la una din facultățile din cadrul unei astfel de instituții. Dar „gigantismul universitar” nu reprezintă, în sine, o garanție a calității. Pentru că dacă pui sub aceeași administrație o livadă cu meri de cinci hectare, o alta de pruni de opt hectare și o a treia de caiși, de trei hectare, nu înseamnă că fiecare pom din cele trei livezi va da rod sporit, mai mult și de mai bună calitate. Problema ține de soiul pomilor din cele trei livezi. Poate că pe unii dintre acești pomi trebuie să-i altoiești, poate că la alții ar trebui să renunți și poate că, nu în ultimul rând, pe alții ar trebui pur și simplu să-i înlocuiești cu vlăstare tinere și cu potențial roditor. Apoi, nici calitatea solului în care sunt plantați pomii din cele trei livezi nu poate fi ignorată. S-ar putea să fie de trebuință ca tocmai acest sol să necesite îngrășământ mai mult și de mai bună calitate ori un sistem mai performant de irigații. Nu în ultimul rând, succesul punerii laolaltă a celor trei livezi mici — pentru a obține una mai mare și, prezumtiv, mai mănoasă — depinde de înzestrarea administratorului, respectiv de capacitatea acestuia de a gestiona bunul mers al unei afaceri care este, în mod evident, mai mare decât oricare alta din cele trei de dinainte de comasare. Cred că m-am făcut înțeles. La cele deja notate, ar mai fi de spus unele lucruri legate de disponibilitatea rectorilor dintr-un oraș de talia Clujului sau a Timișoarei de a se… sacrifica.

Dincolo de faptul că o eventuală fuziune între cele două, trei sau patru universități de stat din Timișoara (Medicina, Politehnica, Agronomia și Vestul) nu se poate face decât numai cu aprobarea prealabilă și expresă a senatelor universităților implicate, o astfel de operațiune pretinde renunțări dureroase și reforme structurale greu de acceptat. Nu numai de către rectorii acestor patru școli, ci mai ales de către angajații lor și, în mod special, de către dascălii care le deservesc. O eventuală fuziune implică: (i) dispariția mai multor posturi de rector și de prorector; (ii) comasarea unor facultăți și contopirea unor departamente, cu consecința suprimării unor poziții de decan, de membru în consiliile facultăților dispărute, de director al departamentelor absorbite și de membru în consiliile (birourile) acestor departamente; (iii) aruncarea în neant a unor întregi senate universitare, al căror loc va fi luat de un singur senat care, chiar lărgit sub aspect numeric, nu mai are cum să-i cuprindă pe toți foștii senatori ai universităților absorbite; (iv) desființarea unui important număr de posturi birocratice (secretare, directori ai unor servicii, șefi ai unor birouri, „consultanți”, „experți”, „consilieri personali”), o pletoră de „clienți” aduși într-o universitate sau în alta fie pe linie de partid, fie în considerarea unei relații „de prietenie”, de rudenie sau pur și simplu „de recunoștință”. Apoi, un eventual act de fuziune ridică alte probleme juridice greu de depășit: 1. Cine pe cine absoarbe? 2. Cine dispare și cine supraviețuiește? 3. Care va fi specificitatea gigantului universitar născut dintr-o asemenea fuziune? 4. Care va fi amprenta culturală a noii universități și cât din „moștenirea culturală” a universităților dispărute se va regăsi în această amprentă? 5. Cu ce rector și cu ce prorectori își va începe existența noua universitate născută din greoiul proces al fuziunii?

Dacă domnii David și Pirtea și-ar fi însoțit declarațiile privitoare la beneficiile unei fuziuni universitare — la Cluj sau la Timișoara — cu cele cinci întrebări de mai sus și, totodată, cu câte un aferent și convingător răspuns, aș fi putut începe să sper. Și aș fi făcut rămășag cu oricine că cei doi distinși dascăli chiar cred în potențialul unei asemenea idei. Faptul că dumnealor își doresc o fuziune — care, invariabil, trebuie să se centreze pe universitățile pe care le conduc și să plece de la aceste universități, ceea ce, din start, poate trezi iritarea rectorilor cărora le este practic adresată această curajoasă propunere — nu este de ajuns. E nevoie de mai mult, de mult mai mult. Din punctul meu de vedere, ar fi nevoie de o intervenție legislativă care să constrângă universitățile să fuzioneze prin premierea instituțiilor care o fac și penalizarea celor care rămân în pasivitate. Numai că tocmai o astfel de intervenție legislativă are șanse minime de reușită, în condițiile în care ea ar fi lipsită de suport politic (știm cu toții de ce!), dar și de susținerea Consiliului Național al Rectorilor, acel „conclav” fără de care nimic nu mișcă în universități, nici măcar gândul și cu atât mai puțin dorința unei reale reforme sistemice a lumii noastre academice.