Maria, adică numele dintre stele al catedralelor

Lumea creştină prăznuiește, în 15 August, Adormirea Maicii Domnului, o sărbătoare ce are în denumirea ei una dintre cele mai frumoase sinonimii. Poate unică în toate limbile creştinătăţii: „a adormi” este sinonim aici nu cu „a muri”, ci cu „a intra în cele veşnice”.  Iar numirile, firește, au un tâlc și o rânduială a lor fiindcă, de pildă, în timp ce creștinătatea apuseană îi spune Născătoarei de Dumnezeu Fecioara Maria, noi, românii, îi spunem Maica Precista.

În schimb, pentru catolici, ziua de 15 august înseamnă, cu siguranță, ceva în plus în sens cosmologic, dacă se poate spune așa: e ziua începerii construcţiei catedralelor închinate Sfintei Fecioare. A fost ziua în care după umbra descrisă la amiază de un ax special, gnomon, se stabilea orientarea clădirii. Precizia astronomică a acestei orientări este atât de mare încât orientarea altarului spre Sfântul Mormânt este aproape perfectă. De fapt, pe locul ales pentru a se zidi catedrala este trasată o cruce ale cărei brațe descriu riguros punctele cardinale, ceea ce l-a determinat pe unul dintre interpreții creștini ai simbolismului catedralelor să scrie că trupul catedralei este răstignit asemenea trupului Mântuitorului. Inspirat de crucea punctelor cardinale, creştinismul occidental a considerat că rangul cel mai înalt al clerului ar trebui să se cheme „cardinal”, iar Papa nu e decât un cardinal primus inter pares, adică „cel dintâi printre cei asemenea lui”.

(Filologii știu că, în greaca veche, stauros înseamnă chiar cruce şi orice act de construcţie, orice act in-staur-ativ presupunea trasarea formei crucii. Dar și că st-ea e imposibil de spus în limbile europene acest „st-”: stea, star, stern, estoille, é(s)toile.

Toate, absolut toate catedralele medievale sunt dedicate Sfintei Fecioare. Sute, mii de „temple” mariale au apărut cu o febrilitate peste margini în toată Europa timp de un secol şi jumătate. Perioada dintre 1130 şi 1280 este numită „Secolul catedralelor” şi noua arhitectură ce le-a dat formă, goticul, este una care şi-a păstrat şi acum secretele. Sub influenţa marelui „ideolog” cistercian Sfântul Bernard, secolul al XII-lea a fost unul eminamente feminin. Alături de locul tot mai important pe care Sfânta Fecioară îl ocupă în teologia creştină, apar o serie de „fenomene”. În primul rând este vorba despre o lirică a iubirii de o fervoare aparte. În centrul ei, Doamna, adică prototipul absolut al feminităţii — Fecioara Maria. Adică misterul naşterii miraculoase, frumuseţea divină, rolul ei de Nouă Evă şi Împăcătoare a umanităţii cu Dumnezeu, dar şi Suveranitatea, Victoria, Întruparea.

Iar odată cu cultul marial, creştinismul a reabilitat şi Femeia. Naşterea miraculoasă a Mântuitorului nostru de către o muritoare a spălat păcatul Evei. Noua Evă care a dat naştere din pântecul ei Noului Adam.

Închei cu un citat dintr-o carte a fostului nostru mitropolit Nicolae Corneanu: „Pe friza moscheii lui Omar din Ierusalim este săpat în litere arabe: «Isus Mesia este trimisul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui sălăşluit în sânul Fecioarei Maria»”.