Mai săptămânile trecute ipoteticul călător ce hălăduiește pentru cititorii foii „Banatul Azi” și străbate neobosit cărările și cotloanele cele mai ascunse ale provinciei noastre a ajuns din nou la o margine. O alta decât cea din jurul localității Margina dar tot către răsărit.
Acolo unde se cam termină Banatul și încep să se vadă peste dealuri înălțimile hunedorene există un drum ce leagă de milenii cele nouă provincii.
Noțiunea de milenii nu este deloc una fără de acoperire. Drept dovadă stau nenumăratele semne ale trecerii dar și locuirii populațiilor de origine romană prin zonă. Din părțile sud dunărene cohortele și legiunile de militari urcau spre nord prin defileul Timiș-Cerna pentru a ajunge la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa capitala provinciei Dacia. Cel mai scurt drum trecea prin valea Bistrei ca să ajungă în părțile Hațegului.
Printre numeroasele urme ale latinilor pe aceste meleaguri este și acel „Palat al împăratului Traian” din satul Zăvoi. Dacă cu adevărat ar fi poposit măcar pentru o noapte acolo împăratul e greu de documentat. Dar e frumoasă legenda.
Palatul a fost foarte recent descoperit de cercetătorii arheologi în anul 2009 în loalitatea Zăvoi. Totul a pornit de la simplă întâmplare. De fapt se săpa o groapă în cimitir și au apărut la lumină o serie de obiecte de certă proveniență romană. Iar mai apoi vestigiile găsite au fost studiate și a rezultat în mod spectaculos că fac parte dintr-un ansamblu de o mare importanţă istorică.
Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice a ultimilor ani s-a produs în anul 2009 la Zăvoi. Cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul din localitate, au fost găsite o serie de vestigii arheologice, care s-au dovedit a face parte dintr-un ansamblu de o mare importanţă.
Ruinele palatului împăratului Traian se găsesc în intravilanul satului Zăvoi, în zona vechiului cimitir. Se poate crede că ruinele sunt ale unui palat ridicat de legionarii romani pentru împăratul Traian în toamna anului 101 d.Ch., în timpul primului razboi daco-roman desfășurat între anii 101-102 e.n.
Până acum, au fost scoase la iveală de către cercetători urmele unei săli de aproximativ 100 de metri pătraţi, o baie, o piscină, intrarea clădirii, o parte din curtea interioară şi canalele de scurgere. Clădirea beneficia de un sistem roman, avansat pentru acele vremuri, de încălzire prin podea, cu ajutorul unor tuburi de ceramică ce conduc aerul cald (Hipocaustum).
Zidurile au fost construite din piatră fasonată provenită de la la exploatările din zonă, băile fiind izolate cu un amestec specific de cărămidă şi mortar (Opus signinum). Merită amintit şi faptul că printre materialele de construcţie folosite nu se află şi marmura. Nu întâmplător cariera de la Bucova a început să fie exploatată imediat după cucerirea statului dac de către romani.
După cum s-a mai pomenit aici într-un episod anterior dedicat satului Voislova este important de știut că tot aici mai exista și un castru roman cu numele de Agmonia (ori : Agnavae (după Ptolemeu) sau Agmonia (Acmonia, Agnauie, Augmonia, după alți geografi antici). La vest de satul Zăvoi, pe ambele părţi ale DN 68, s-au identificat o serie de ruine, descrise şi desenate şi de Luigi Ferdinando Marsigli în planurile sale la începutul secolului al XVIII-lea. Contele a participat la trasarea frontierei dintre Imperiul Otoman, Republica Venețiană și Imperiul Romano-German. Desenele redau unele detalii ce aparţin unui castru de pământ (336/336 m), care a funcţionat ca o mare tabără provizorie din perioada celor două războaie daco-romane.
Este vorba despre o fortificaţie de pământ cu val tot de pământ înalt de 1,5 – 3,5 metri şi lat de 4-5 metri. Se presupune că este fortificaţia de pământ şi de piatră la patru ore înainte de Porţile de Fier ale Transilvaniei. Deoarece săpături nu s-au făcut este greu de precizat dacă este vorba de un castru roman sau de o aşezare şi cu atât mai puţin dacă aici trebuie localizată antica statio Agnaviae.
Pe valea râului Bistra, la aproximativ jumătatea drumului dintre Caransebeş şi oraşul Haţeg, se află satul Marga. Deși nu se află chiar pe drumul principal merită o mică abatere la dreapta pentru a intra în localitate. Este aşezată la o distanţă de 1 km față de DN 6 Caransebeş-Haţeg.
Oricum satul de la șosea se numește în mod misterios Vama Marga. Dar e ceva firesc dacă ne gândim că acolo se învecinau două provincii ce uneori au aparținut de împărății diferite.
Așezarea se învecinează la răsărit cu Băuţarul Inferior, la miazăzi cu satul Măru, la apus cu Măgura, Valea Bistrei şi Voislova iar spre nord cu Rusca Montană. Este ultima comună a judeţului Caraş-Severin. Vatra satului, este aşezată la o altitudine de 400 m. Cel mai înalt vârf este vârful Sturu (1870 m). Marga are aşezată pe cursul pâraielor Nermeş, Mânzu, Mărguţa, având ca centru ,,Dealul Tocii”, de unde se bătea toaca pentru a aduna populaţia la evenimente sau stihii.
Populaţia comunei este formată aproape în totalitate din români de religie ortodoxă. În trecut populaţia s-a ocupat exclusiv cu creşterea vitelor şi pomicultura. Astăzi, majoritatea locuitorilor sunt angajaţi ca muncitori la Mina de talc din localitate, precum şi la alte intreprinderi din jur.
În „Istoria românilor bănăţeni” de Gheorghe Popovici din 1904 se spune: „Romanii între anii 100-120 au construit fortul Margum pe locul unde astăzi este comuna Marga.
Numele de Marga deși este de origine necunoscută apare în mod constant doar în această formă indiferent cine și ce scriere a folosit. Spre deosebire de alte așezări ce au diverse nume de-a lungul istorie, de la 1470 și până în zilele noastre, e consemnat același nume indiferent de limba folosită română, maghiară sau germană. Cel mai sigur numele e o moștenire latină ce provine de la „Fortul Margum” construit de militari pe la anul 120. Dar din aceiași epocă mai apare în cronici și numele de Pons Augusti ce se referea cel mai sigur la un pod de pe fostul drum imperial.
Satul a fost menționat pentru prima dată în documente în 1470, când Jakob de Marga era comandantul cetății Severin. Nu e prea clar dacă satul a luat numele ostașului sau invers. Numele de Marga după conform altor opinii vine de la cuvântul „Marna”, piatră de calcar ce se găseşte peste tot în munții din jur. Unii cărturari maghiari pun originea numelui Marga pe seama unui înstărit local ce avea o fiică cu numele de Margit. Alte surse dau ca improbabilă această versiune deoarece numele lui Iakob de Marga apare înaintea înaintea acelui nobil și a fetei sale.
Un fapt straniu frapează pe cei ce cercetează locurile. Pe cunoscuta hartă Josefină de la 1717, ce este un model de precizie și de acuratețe a informațiilor geografice, Marga este trecută ca nelocuită. E greu de crezut, având în vedere vechimea așezării. Poate locuitorii erau împrăștiați pe la sălășele (hodăile) de pe dealuri și nu în vale. Ori poate din cauza hotarului ce trecea chiar pe acolo s-a considerat că nu e impotant locul.
La 10 ianuarie 1653, printr-un contract de schimb Ştefan de Marga primeşte de la Jakob Fiat partea lui de moşie din Marga cu iobagi cu tot. La 1667, războiul austro-turc se duce pe teritoriul comunei Marga iar în 1706 Csaky, comandant al cetăţii Deva, ocupă cu armata comuna Marga care era păzită de numai 20 de soldaţi. La 1605, mai mulţi ţărani din Marga au fost traşi la răspundere pentru că au alungat boii regești de pe teritoriul comunei.
După pacea de la Passarowitz de la 1718, satul a făcut parte din domeniul coroanei habsburgice a Banatului Timișan. La 1757 satul avea consemnate 50 de case și o biserică, iar în 1774 erau deja 180 de case.
În timpul războiului ruso-austro-turc din 1736-1739, ţărani din Marga şi Măru, pentru că au tras focuri asupra patrulelor austriece au primit o aspră pedeapsă, satele fiind arse de armata generalului Lentulus. E cunoscut că în acea epocă o parte din țăranii de la munte au sprijinit armata turcă. Ei credeau că în perioada administrației otomane ar fi avut un trai ceva mai bun.
Un alt mare necaz lovește din nou în valea Bistrei în timpul Revoluției de la 1848-49. Țaranii din Marga au luat parte la frământările sociale alăturându-se revoluţionarilor lui Eftimie Murgu. Din acest motiv au fost aspru pedepsiţi prin împuşcarea a 80 de locuitori, fapt atestat de registrul morţilor din 1849. Tot atunci satul a fost incendiat. Dar în timp gospodarii l-au refăcut ca odinioară sau chiar mai frumos.
În primul Război Mondial satul Marga dă un tribut de 64 de morţi, 56 de răniţi, 125 de invalizi, văduve şi orfani de război. Și de parcă toate aceste necazuri nu ar fi fost de ajuns la terminarea conflagrației izbucnește o holeră care seceră încă 120 de vieţi. E foarte posibil să fi fost epidemia de gripă spaniolă dar nimeni nu s-a obosit să studieze atent boala. A fost o molimă și autoritățile au rămas neputincioase.
Cel de-al Doilea Război Mondial sporeşte numărul victimelor cu 26 de morți, 56 de răniţi dar și alte alte văduve și orfani.
Prin poziția sa ceva mai ferită de ochii lumii aici viața a decurs mai lin și mai liniștit conform unor date ce consemnează numărul populației relativ constant timp de un secol în ciuda războaielor și altor zaveri ce au mai avut loc.
Dacă la 1880 erau consemnați 1.705 de locuitori, la 1910 erau 1.970. În 1930 trăiau 1.813 săteni iar în 1977 un număr de 1649. Doar anii de după Revoluție, cu deschiderea frontierelor și migrația forței de muncă spre occident au dus la o scădere evidentă a locuitorilor ce la anul 2002 erau doar 1.300.
Cine ajunge pe aeste meleaguri încărcate de istoriei are ce să vadă și să simtă. Demnă de vizitat este și biserica din centrul localității Marga. Lăcaşul de cult figurează pe lista monumentelor istorice din 2010.
Unirea credincioșilor cu Roma din 1700 a ajuns până la Marga care n-a primit-o, aşa că Marga era şi parohie de graniţă confesională între ortodocşi şi greco-catolicii din parohia Băuţarul Inferior. Așa se face că în același areal coexistau și greco-catolici dar și ortodocși de rit răsăritean.
. Satul a avut biserică de lemn, amintită în 1757, când erau doar 50 de case. In 1782 parohia avea doi preoţi şi o filie. O parte din preoţii ce au slujit în acele vremuri sunt pomeniți în scripte. Printre ei au fost următorii: Mihai Popovici (1775), Ştefan Simovici (1775), Ioan Simovici (1795-1804), Andrei Grozav (1804-1823), Ioan Nedici (1830-1862), Gh. Ivănescu (1862-1899).
Biserica ce poartă hramul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul din Marga a fost ridicată în anul 1829 în stil baroc vienez specific Banatului în secolele XVIII și XIX.
Biserica a fost ridicată cu osteneala întregii obşti a satului, neexistând ctitori individuali. A fost sfinţită pentru prima dată de episcopul Nicolae Popea în anul 1891. Biserica are următoarele dimensiuni: lungime de 22 metri și lăţimea de 10 metri. Este durată din piatră, grosimea zidurilor având în jur de un metru. Turnul este construit din cărămidă şi piatră în anul 1887. Iconostasul este din piatră, lucru mai rar la sate unde se ciopleau din lemn, iar pardoseala din marmură albă de Ruşchiţa. Pictura veche, în ulei pe pânză, a fost realizată de pictorul Ioan Hesso în anul 1860.
Și biserica a avut de suferit în primul Război Mondial. Ca multe alte materiale considerate trebuincioase armatei clopotele au fost rechiziționate și trimise la topit pentru industria de armament. După preluarea administrației Banatului de Regatul României în 1921 au fost aduse noi clopote. Numele celor ce au donat bani fîcând posibilă achiziția a fost gravat în bronz.
Odată cu trecerea timpului a fost nevoie de o renovare și o reînprospătare a picturilor.
Pictura în ulei pe pânză a fost realizată în anul 1860 de pictorul I. Hesso în stil neobizantin, iar recondiționarea ei s-a făcut în 1955 de un meșter local. Pictura actuală în frescă a fost efectuată de Cecilia și Radu Husarciuc în 1993 din donaţiile credincioşilor din Marga şi Vama-Marga. Din vechea pictură nu s-a mai păstrat nici o icoană.
Sfinţirea picturii şi a lucrărilor exterioare s-a făcut la 20 iulie 1997 de P.S.Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului.
Iată doar câteva din motivele pentru care merită orice călător cu timp de cheltuit să viziteze locurile de pe vechiul drum roman. Măcar pentru aerul curat ce adie dinspre munți și tot merită un popas în Marga.
