Deși în general se consideră de către cei ce nu au citit prea multe despre istoria locurilor noastre că provincia Banatului, în diversele ei forme de organizare și aflată de-a lungul timpului sub cele mai diverse stăpâniri, începând cu romanii, hunii,avarii, cumanii bulgarii și cine or mai fi fost și până la administrația austriacă, ar fi fost o entitate destul de izolată și cu mai puține contacte cu populațiile de peste munți, realitatea este total diferită. Lanțul muntos dintre Banat și Oltenia nu a fost niciodată o opreliște. Mișcările de populație, fie individuale sau alteori grupuri întregi ce și-au mutat satul „dincolo” nu au fost răzlețe. Și s-au făcut în ambele direcții după vremuri și nevoi.

Strămutarea unor familii sau chiar comunități întregi de români, de o parte și de alta a Carpaților Răsăriteni și Meridionali, era ceva destul de obișnuit. Blândețea ori înăsprirea dărilor către cancelarii alături de măsurile militare impuse de războaie mutau pe cei asupriți dintr-o țară în alta.
Trecerea averilor, gospodăriilor , turmelor în alte părți era un dat al oierilor. Dar și alți meșteșugari și-au părăsit locurile căutând de muncă și un trai mai lesnicios. A ajutat la strămutare limba și religia comună.

Fenomenul este interesant și vom povesti cu alt prilej mult mai multe despre trecerea munților.
Dar azi vom aduce vorba despre o ilustră familie pe care toată lumea o pune între întemeietorii conștiinței bănățene. Cine nu a auzit de numele Brediceanu? Ba mai mult niște versuri populare simple devenite folclor la cumpăna dintre secolele XIX și XX spunea cam așa:
Nu-i român ca bănăţeanul/
Bănăţean ca lugojeanul/
Lugojean ca Brediceanul!

Da! întreaga familie a Bredicenilor a devenit o adevărată dinastie de cărturari și oameni de ispravă ce au pus umărul la propășirea acestor locuri. Dar de fapt urma strămoșilor lor se pierde în zona gorjeană de sub munte a Olteniei în satul Brediceni. Chiar numele devenit celebru amintește de aceste locuri.
Asta întărește din nou caracterul permeabil al frontierelor dintre țările locuite de români. Munții nu au fost o graniță și doar un urcuș mai abrupt pe un drum.

Întreaga zonă este de amestec. Pintre oltenii autohtoni au venit mai multe valuri de „ungureni” din Ardeal, mai cu seamă din depresiunea Jiului dar și din împrejurimile Sibiului. Este cunoscut că ciobanii mărgineni au cutreierat munții până în Balcani și până dincolo de Nistru.

Vechi înscrisuri pomenesc despre un anume George (Gheorghe) Brediceanu ce era un mic slujbaș (scăunaș) cu rang de căpitan în Brădiceni. Se pare că funcția militară i-a fost încredințată pentru a veghea la apărarea frontierei dar și pentru a aduna dările. Acest Gheorghe era un mic boier cu ceva stare.
Unii cărturari merg mai departe cu studiul strămutările românilor și explică cum că strămoșii acestui căpitan Gheorghe a fi ajuns în nordul Olteniei din „Ungurime” de la Făgăraș ori Sibiu.

Boiernașul George Brediceanu se presupune că era știutor de carte și un bun administrator astfel că a fost remarcat de mai marii austrieci în scurta perioadă în care au stăpânit Oltenia ca urmare a tratatului de la Passarovitz din 1718. Atunci Oltenia intră sub stăpânirea habsburgică, aceștia numind-o Kleine Walachei (Valahia Mică).
Brediceanu a fost ales de autoritățile habsburgice pentru a lucra la procesul de modernizare a Olteniei, în anii 1718-1739. Dar procesul era greoi și se lovea de multe opreliști. Se spunea e către austrieci în acele vremuri că „Oltenia este neguvernabilă!”

Imperiul Habsburgic Viena este implicat în războiul dintre 1736-1739 pe care-l pierde. Ca urmare a Păcii de la Belgrad (18 septembrie 1739), tebuie să retrocedeze Oltenia Țării Românești, și își retrage din provincia dintre Carpați și Olt militarii olteni rămași fideli. O parte dintre ei sunt împroprietăriți în Banat cu condiția de a continua cariera militară sau administrativă. În afara acestor avantaje materiale unii au primit și titluri nobiliare.

Astfel devine căpitanul George Brediceanu din Gorj supus habsburgic și întemeiază o ilustră familie de bănățeni ce poate fi considerată o dinastie de cărturari.
Documentele de acum trei secole pomenesc de nepotul Ioan Brediceanu devenit agricultor cu stare la anul 1764. Ioan va avea un băiat și trei fete.
Băiatul, Vasile Brediceanu (1821-1863), va depăși condiția de agricultor și stabilindu-se în Lugoj devine meșteșugar ce produce săpun pentru nevoile orașului. Este primul din familie despre care se știe că avea înclinații intelectuale. Era actor amator ce juca spre delectarea concetățenilor mici scenete ori interpreta cuplete umoristice.
Era perioada în care intelectualitatea românească încerca să se desprindă de tutela bisericii ortodoxe sârbe. Românii bănățeni doreau o biserică cu slujbe în limba română, cu preoți români. Unul din pașii necesari era schimbarea alfabetului slavon folosit în biserică dar și în scrierile laice ale românilor. Intelectualii cu studii în țări vestice au crezut că alfabetul latin este mai potrivit românilor pentru a întări conștiința lor națională și pentru a se face mai ușor înțeleși de cei ce scriau astfel.

Vasile Bediceanu era unul in promotorii acestei schimbării în scriere.
Clasa socială a micii burghezii urbane ce s-a ridicat din rândul meșterilor și calfelor a deveni curând prosperă și cu o bunăstare evidentă. Românii lugojenii erau printre cei mai întreprinzători. În curând au apărut fabrici și bănci cu capital românesc. Lugojul devine un pol a românismului și al emancipării muncitorilor și țăranilor din care aproape toți erau absolvenți de școală. Orice țăran știa carte și socoteală. Ca să nu mai vorbim de corurile și fanfarele sătești ce au prins avânt în acea epocă.

Această bunăstare economică avea să ducă în mod firesc la un alt fenomen. Meșteșugarii cu bani și-au putut permite să-și trimită urmașii la cele mai înalte și prestigioase școli din întreaga Europă. Nu mai doreau profesori, notari, avocați, ingineri sau maistori de altă limbă. Doreau o intelectualitate ridicată din rândul lor care să le ducă afacerile mai departe la un nivel mai înalt.
Exemplele sunt numeroase de tineri intelectuali ce au studiat în acest mod fie cu ajutorul banilor părintești fie cu burse oferite de comunitate.
Vasile Brediceanu se căsătorește cu Iuliana Popovici (1824-1901), fiică de negustor și soră cu tatăl deja cunoscutului Aurel C. Popovici și vo avea opt copii, șase băieți și două fete.
Unul dintre băieți, Coriolan (1850-1909) devenit avocat a fost cel ce a inspirat versurile de fală bănățeană citate mai sus.

Coriolan Brediceanu vede lumina zilei pe 23 decembrie 1849 în casa părintelui său Vasile. Studiile primare le-a făcut la Lugoj cu dascălii Vasile Nicolescu şi Ştefan Lipovan.
După ce termină clasele primare în orașul natal ajungea la cunoscutul liceu greco-catolic din Beiuș de unde s-au ridicat o mulțime de intelectuali de seamă. De tânăr a crezut că apărarea drepturilor celor sărmani ar trebui să devine ocupația sa. După acest principiu s-a călăuzit când a plecat la Bratislava și mai apoi la Budapesta pentru a studia la Universitate. Absolvă cu bine studiile juridice și devine avocat la 3 ianuarie 1874.

După terminarea studiilor s-a întors la Lugoj, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Aici deschide un cabinet de avocatură și în scurt timp se remarcă pentru modul în care ia partea țărănimii în procese pe care cei mai mulți avocați refuzau să le preia.
Despre biroul lui de avocatură, Valeriu Branişte nota: „cancelaria lui avocaţială a fost adevăratul birou al poporului. Toate afacerile noastre de natură publică, politică şi administrativă, ca şi bisericească şi şcolară au trecut prin această cancelarie” iar fiul său Caius, amintindu-şi de treptele care duceau la apartamentul Bredicenilor, pline de ţărani şi ţărance, care aşteptau la rând la cancelaria lui Coriolan Brediceanu, spunea: „avocaţia de pe atunci se deosebea cu totul de cea de astăzi. Clientela, care de multe ori îi umplea şi curtea, venea la consultaţiuni, nu numai în chestiuni avocaţiale, dar şi pentru sfaturi şi îndrumări în toate afacerile de ordin public, cultural şi naţional”.

Brediceanu însă nu lua bani celor care nu aveau bani să-i plătească onorariul. În 1896 a luat partea țăranilor din Mehadia și a minerilor din Ciclova Montană în procese intentate de autorități. Brediceanu a luat și apărarea unor intelectuali, scriitori și ziariști de diferite etnii, urmăriți de autoritățile guvernamentale pentru criticile aduse acesteia și pentru exprimarea în favoarea drepturilor românilor. Datorită lui, faima Bredicenilor s-a răspândit în tot Banatul şi Ardealul.

Cea mai mare parte din activitatea politică a lui Coriolan Brediceanu s-a desfăşurat pe plan local, în Lugoj, alături de alţi mari lideri ai bănăţenilor: Vincenţiu Babeş, Alexandru Mocioni (mentorul său politic), Gheorghe Dobrin, Ştefan Petrovici, Valeriu Branişte, Gheorghe Popovici şi alţii. El a activat mai ales în consiliile judeţene (sau„ congregaţii comitatense”, cum erau numite atunci) ale judeţului (comitatului) Caraş, devenit apoi Caraş-Severin.
Pe front politic, Brediceanu se implică tot mai mult în apărarea drepturilor românilor și în 1894, la Cluj, se alătură unui corp de 30 de avocați care iau apărarea memorandiștilor din comitetului central al Partidului Național Român din Ungaria și Transilvania, din care făcea și el parte.
Coriolan Brediceanu a fost chiar amendat de două ori, cu 150 de florini, pentru protestele în faţa curţii. În final, la 25 mai 1894, inculpaţii au fost condamnaţi, spre indignarea românilor din Transilvania.
Un an mai târziu, la Timișoara, Brediceanu ia apărarea lui Valeriu Braniște, important cărturar al vremii și redactor al ziarului Dreptatea. Acestuia îi erau intentate nu mai puțin de 74 de procese, pentru tot atâtea articole scrise în ziarul Dreptatea, în care ataca guvernul de la Budapesta. Procesul a stârnit foarte mult interesul opiniei publice, însă în ciuda apărării lui Brediceanu, Braniște a fost condamnat la doi ani de închisoare. Brediceanu nu a putut să lase lucrurile așa. A plătit imediat cauțiunea de 5000 de forinți pentru eliberarea acestuia.
A fost membru în consiliul judeţean din comitatul Caraş, membru al comitetului central al Partidului Naţional Român (1881 – 1892). A făcut parte din diferite organizaţii culturale româneşti şi a luat apărarea mai multor oameni politici şi redactori români de ziare din Ungaria şi Transilvania.
Brediceanu, împreună cu liderii Partidului Naţional Român din Banat, Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş, a participat, alături de cei mai importanţi reprezentanţi ai românilor din Transilvania, la Conferinţa de la Sibiu din 12-14 mai 1881, unde s-au unit cele două partide româneşti (bănăţean şi transilvănean) şi a fost fondat Partidul Naţional Român. El a fost membru în Comitetul Central al PNR de la înfiinţare şi până în 1892 şi a fost singurul bănăţean care a votat pentru pasivitate alături de transilvăneni. Ca reprezentant al partidului în Banat, a jucat un rol fundamental în fixarea atitudinilor politice ale românilor bănăţeni. În 1884 el a candidat pentru prima oară pentru mandatul de deputat, în circumscripţia Bocşei. La aceste alegeri, aparatul represiv al autorităţilor a împiedicat pe toţi candidaţii partidului naţional român din Banat şi Ungaria, cu excepţia generalului Traian Doda, să obţină majoritatea voturilor.
Brediceanu este cel care l-a sprijinit şi finanţat pe Traian Vuia. A avut încredere în tânărul studios lipsit de posibilități pe care l-a găzdui o perioadă petrecând mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta și încuraja mai târziu în cariera sa.

S-a implicat moral și material în studiile şi proiectele lui Vuia, care au culminat cu inventarea primului aeroplan ce s-a ridicat în aer prin forțe proprii. I-a fost mentor și în activitatea juridică în scurta perioadă în care Vuia a profesat ca avocat stagiar (1889 -1899) în birourile lui Vladimir Spătaru din Vârșeț.
Coriolan Brediceanu a continuat în paralel și o intensă activitate politică. În urma alegerilor din 1906 a ajunsă ocupe un loc de deputat în Dieta Ungariei, în două circumscripții (Oravița și Lugoj). Din păcate nu a apucat să se implice prea mult timp în activitatea parlamentară. Pleacă la cele veșnice după doar trei ani, în 1909. După moartea sa, mandatul i-a fost preluat de Iosif Siegescu.

Despre faptele acestui mare bănățean și a urmașilor săi vom mai continua povestirea noastră și în alte episoade.