S-au împlinit, zilele trecute, o sută de ani de la Revoluția Socialistă din 1917, în urma căreia gruparea Bolșevicilor a preluat întreaga putere în Rusia și a direcționat țara, conștient sau nu, pe calea stagnării istorice din care, sub numeroase aspecte, încă nu a ieșit. Ceea ce Lenin promitea a deveni un stat socialist al muncitorilor s-a transformat, treptat, într-o entitate imens
Pace, pământ și pâine
La ora respectivă, trei ani de participare la primul război mondial, cu succese puține dar cu inacceptabil de mari pierderi de vieți omenești, foametea și criza monarhiei adunaseră suficiente argumente pentru ca populația să caute altceva. Amintirea rebeliunii din 1905 înăbușită în sânge de armata țaristă, incapacitatea țarului Nicolae al II-lea Romanov de a guverna o țară oricum înapoiată economic și cu o rețea socială de tip medieval, desființarea iobăgie
Fapte istorice
În luna februarie 1917, reprezentanți ai armatei și Dumei de Stat (recent înființată, 1906) i-au cerut țarului să abdice, urmând a se organiza un referendum cu privire la forma de stat pe care urma să o adopte Rusia și, respectiv, alegeri parlamentare. Pentru moment, puterea a fost preluată de Guvernul provizoriu, condus de Prințul Georgy Yevgenievich Lvov, liberal din Partidul Constituțional Democrat. În paralel, socialiștii și-au organizat Sovietul de la Petrograd (St. Petersburg fiind atunci, capitala țării), cu scopul declarat de a face presiuni asupra guvernului în vederea reformării țării, scoaterii sale din război și redistribuirii proprietății asupra mijloacelor de producție. Cu toate acestea, Alexander Kerensky, socialist ajunge să ocupe diferite demnități, inclusiv cea de vice-prim ministru. Implementează reforme precum libertatea de expresie, eliberarea unui număr important de deținuți politici dar în luna noiembrie va fi înlăturat de la putere împreună cu întregul guvern, de către gruparea condusă de Vladimir Ilici Lenin.
În 25 octombrie (vechiul calendar), Lenin preia puterea, alcătuind un guvern și consilii locale numai din muncitori și țărani. Vechea aristocrație și-a organizat cunoscuta Armată Albă și a luptat un timp, împotriva bolșevicilor lui Lenin. Numărul acestora era, însă, covărșitor, iar setea de răzbunare, de schimbare radicală, amintirea umilințelor și a lipsurilor a adus de partea lui Lenin un mare număr de combatanți. „Comuniștii au avut mult succes făcând apel la resentimentele de clasă și la lăcomie.“(Richard Pipes).
„Toată puterea către Soviete!“
Revenit din exil, Lenin urmărește implementarea ideilor majore ale lui Marx dar mai ales Engels, cărora le adaugă lipsa de scrupule, voluptatea anulării celuilalt, a violenței și radicalismului. Își organizase ideile în diferite broșuri pe care le ridica acum, la rang de program politic.
Cu o ideologie ultrasimplificată (Z. Brzezinski), Lenin a dat oamenilor ignorați până atunci, un sens în viață, sentimentul că stă în puterea lor să schimbe lucrurile spre a le fi favorabile precum și „o stare de confort istoric“. A înțeles că trebuie să folosească frustrările acestora drept combustibil pentru a propulsa și susține puterea sa politică. Mobilizarea acestor straturi sociale în sfârșit activate politic va sta însă, sub umbrela ingineriei sociale pe care avusese timp să o gândească. Știa bine că revoluția pe care o urmărea nu se putea baza pe un proletariat conștient de drepturile sale sau de unitatea de clasă, pentru simplul motiv că acest segment nu exista. Ca urmare, masa de manevră urma să aibă în frunte un partid de avangardă, format din revoluționari devotați și loiali, „temniceri ai istoriei“ (Z. Brzezinski). Acesta se va transforma în partidul unic, în care reprezentanții intelighenției
Statul în viziunea marxistă reprezenta forma de exploatare a claselor oprimate, instrumentul la îndemâna claselor dominante. Dacă unii gânditori socialiști credeau totuși în posibilitatea reconcilierii claselor sociale prin intermediul autorității statale, pentru Lenin așa ceva este imposibil. Antagonismul claselor sociale este ireconciliabil – va spune cu deplină încredere în sentința sa! Și atunci, proletariatul avea drept misiune istorică eliminarea tuturor celorlalte clase, astfel încât sursele de conflict să fie îndepărtate și statul să devină inutil. Necazul a fost că eliminarea nu a fost atât de facilă cum și-a imaginat-o Lenin și, la moartea sa, lupta de clasă era în toi. Ca urmare, nu doar că statul nu a dispărut, dar a devenit agent principal al istoriei, susținut de forțele de represiune. De la lupta între clasele sociale (Marx, Lenin) s-a ajuns la lupta statului împotriva societății. „Un stat al puterii totale, dedicat parcă în chip ironic, conceptului de ‹dizolvare› definitivă a Statului.“ (Z. Brzezinski).
Cu ce arme lupta statul? Cu violență fizică și psihică, prin instigarea claselor sociale unele împotriva celorlalte în numele binecunoscutei uri de clasă, prin cultivarea sentimentului vinovăției colective, prin teroare generalizată și control. „Clasele“ sociale altele decât proletariatul se făceau vinovate de antagonismul social, de suferințele muncitorilor, de a fi susținut organele represive ale țarismului și urmau, în mod logic, să suporte judecata socială. În acest sens, au fost desființate vechile curți de justiție (24 noiembrie 1917) și înlocuite prin Curți populare – pentru infracțiunile obișnuite -, respectiv cu Tribunale revoluționare pentru orice faptă care ar fi periclitat victoria revoluției socialiste. Inutil de adăugat faptul că în aceste tribunale speciale, Codul de legi era doctrina dictaturii proletariatului, subiectivismul și imprevizibilitatea. „Democrați
Transformarea poliției secrete țariste (Ohrana) în instrumentul fundamental de susținere a partidului unic (CEKA – Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției, speculei și abuzului de putere) avea să fie punctul de pornire pentru organizarea sistematică a luptei împotriva „insectelor dăunătoare“, luptă în care orice mică neregulă în comportament, exprimare sau relații sociale putea deveni motiv de sancțiune sau împușcare. În felul acesta, elementele reacționare aveau să fie eliminate iar societatea nouă, devotată schimbării avea să înfăptuiască un stat proletar post-conflict. Conform lui Richard Pipes, represiunea era realizată de mai multe forțe sociale, precum funcționarii publici (servili, corupți, vulnerabili), poliția secretă, armata și, în timpul lui Lenin, Biserica ortodoxă rusă. Pe cale de consecință, opoziția politică devine un non-sens, pentru că într-un stat al proletariatului, opoziția înseamnă contra-revoluție, suprimată de poliția politică. „mult mai bine să discutăm cu armele decât cu tezele opoziției!“ (Lenin).
Si totuși, pentru o perioadă care s-a extins cel puțin până la finalul vieții lui Lenin, distrugerea capitalismului nu a devenit un fapt clar. Înapoierea economică, sărăcia și nemulțumirea maselor trebuiau remediate măcar până la limita suportabilului. Lenin avea să inițieze celebrul său NEP, politica economică de deschidere spre tehnologia și finanțele occidentale, precum și spre importul de legislație. Petr Shechka, jurist al vremii și Comisar pentru justiție în 1918 sublinia ca deși toate cele 16 volume de legi ale perioadei țariste fuseseră arse, Codurile din 1922 includeau masiv nu doar norme din vremea imperială, dar numeroase implanturi din sistemel occidentale, care îl influențase și pe cel țarist. Lenin a înțeles că până la statul său socialist/ comunist, pașii obligatorii treceau totuși prin capitalismul hulit dar neîmplinit în Rusia până atunci.
Lebăda neagră
În 1998, matematicianul Nassim Taleb numea astfel evenimentele cu șanse foarte scăzute de ocurență, dar cu impact considerabil asupra lumii, odată ce se petrec. Nimic nu putea prevesti seria de lovituri de palat, preluări / pierderi de putere, revoluții, ucideri în masă și schimbări radicale care au marcat istoria Rusiei la începutul secolului XX. Exista, fără îndoială ceea ce sociologul Charles Tilly numește situație revoluționară, adică un mix de nemulțumiri, de centre separate de putere care luptă între ele pe fondul deprecierii autorității în exercițiu. Dar starea precară a populației precum și contextul de război făceau de neconceput o asemenea transformare! Adică, preluarea puterii de către una dintre grupări și înlăturarea tuturor celorlalte. Aceasta ar fi revoluția !
S-a dorit, mai cu seamă în perioada dualismului (februarie-octombrie 1917) modernizarea societății. Dar primordialitatea individului nu avea cum să prindă rădăcini într-o societate cu puternice tradiții feudale, de clan și cu o grupare revoluționară care va impune colectivismul, clasa, partidul apoi statul mai presus de orice alt subiect social și juridic. Ca urmare, drepturile omului vor mai avea mult de așteptat până să li se acorde viză de intrare în discursul public. Iar domnia legii, echilibrul puterilor, predictibilitatea normei juridice/ economice/ fiscale au rămas, pentru multe decenii, doar fragmente din filosofia occidentală, nefrecventabilă și decadentă.
A fost, totuși, revoluție în Rusia anului 1917? Hannah Arendt, în binecunoscuta-i monografie Despre revoluție descria prin două elemente clare situația de schimbare revoluționară: apariția unui regim nou și, respectiv, un avans spre libertate. Regimul complet nou de fapt, înlocuia autocrația țaristă cu o altă dictatură; apoi religia, majoritar creștin ortodoxă cu religia politică a socialismului – celelalte religii fiind marginalizate, apoi interzise; iar avansul spre libertate a adus Gulag-ul, teroarea, violența, cenzura, ura și lupta de clasă. Lenin rămâne un „chirurg al istoriei“ (Z. Brzezinski) dar care, promițând să trateze pacientul social, l-a scos pe o linie moartă a propriei istorii, perventindu-i evoluția, valorile și mai rău, profilul interior. A fost, aceasta, o revoluție?