Dialog cu scriitorul António Lobo Antunes
— De ce marea este așa de importantă pentru dumneavoastră? Aceasta este o referință care revine destul de des în ceea ce spuneți în spațiul public…
— Așa este. Îmi place marea. Îmi place foarte mult și marea de aici, de la dumneavoastră, Marea Neagră. Cândva am fost la Neptun, pentru un premiu. Da, îmi place mult marea. Apa, de fapt. Nu doar marea, ci vecinătatea apei. Portugalia este o țară specială, e înconjurată de multă apă. E o țară specială, care a trecut prin multe evenimente istorice în ultimul secol, inclusiv printr-o dictatură. Seamănă, de fapt, în mai multe privințe, cu țara dumneavoastră și în care, apropo, când sunt aici, în România, se întâmplă ceva neobișnuit și, de fapt, foarte plăcut pentru mine: este ca și cum, de fiecare dată, aș fi acasă. Sunt ca acasă — de fiecare dată. Din punct de vedere fizic, oamenii sunt aprope identici. Poate că la dumneavoastră sunt mai mulți oameni cu ochi albaștri, portughezii având ochii mai întunecați, căprui intens. Dar, altfel, oamenii de aici cu oamenii de acolo, din țara mea natală, sunt izbitor de asemănători. Îi iubesc pe portughezii mei — chiar dacă eu am sânge amestecat, mama mea fiind portugheză, în vreme ce tatăl meu meu era jumătate german, jumătate brazilian. Și, pentru că semănăm atât de mult, pentru că, așa cum am spus, îi iubesc pe portughezii mei, îmi place foarte mult aici, în România.
— Marea, țara. Și țigările. Acum fumați. Fumați mult atunci când scrieți sau când intenționați să scrieți?
— (Râde ușor) Nici nu mă gândesc la așa ceva — dacă fumez mult sau puțin. Pur și simplu, fumez. E un gest firesc, aproape reflex. Îmi e greu să stau fără să am o țigără în mână sau un pachet cu țigări la îndemână. Fac așa de decenii bune, de mai bine de jumătate de secol, de fapt. Când scriu sau când vreau să scriu însă, cel mai important este că scriu sau că vreau să scriu, nu că fumez.
— Am vrut să vă provoc puțin. Chiar vă enervează anumite întrebări ale jurnaliștilor/reporterilor?
— Nu, nu aș zice. Răspund mai lung sau mai scurt, în funcție de ceea ce am de spus.
— Am vrut să vă provoc puțin, cum ziceam, fiindcă știu — din mai multe interviuri — că fumați foarte mult. De fapt, ceea ce am vrut să sțiu cu adevărat e legat de scris: cât se mult stați într-o zi, în medie, pe scaun pentru a scrie?
— Aș putea spune că aici se vede partea germană din mine. Cum vă spuneam, pe jumătate, tată meu era german; prin urmare, și eu sunt, cumva, pe sfert german. Stau foarte mult la masa de scriu. De fapt, asta fac mereu — scriu, doar scriu. Nu fac nimic altceva. M-am oprit foarte devreme să fac medicină și, de la o vârstă foarte fragedă, de fapt, am scris și am tot scris. A fost o decizie foarte dificilă să renunț la medicină, dar asta a fost atunci; eu aș putea, de fapt, să locuiesc într-o carte. Prin urmare, asta fac, de obicei, zi de zi: locuiesc într-o carte sau într-alta. Sigur, uneori trebuie să merg la lansări, să onorez invitații, să merg acolo unde cărțile mele sunt traduse sau în țările în care primesc câte un premiu. Dar, altfel, într-o zi obișnuită — și sunt multe asemenea zile în viața mea, cele mai multe, de fapt — locuiesc într-o carte.
Concret, încep să lucrez de pe la 8 sau 8 și jumătate, până spre ora 13, când iau prânzul. Apoi, reîncep de la ora 2 sau 2 și jumătate până spre ora 20. Și, după cină, adesea, încă o oră, până spre ora 10, când sunt deja mult prea obosit. Nu lucrez de regulă mai puțin de 7–8 ore pe zi. A lucra, desigur, în sensul de „a scrie”. Zi de zi, inclusiv duminica. Este, de fapt, ceva foarte bun pentru mine, ceva foarte util, pentru că mă scoate, fie și numai puțin, adesea, din depresie.
— Aveți cumva anumite condiții fără de care nu puteți să scrieți? Condițiile necesare scrisului dumneavoastră?
Nu. Dar aceasta nu înseamnă că e foarte simplu pentru mine să scriu. Nu îmi trebuie ceva anume — în exteriorul meu — pentru a scrie, dar scriu extrem, extrem de greu. Dacă la sfârșitul unei zile am o jumătate de pagină, aceasta este deja foarte bine pentru mine. Scriu întotdeauna de mână (îmi arată mâna dreapta; se vede foarte bine urma adâncă lăsată de pix sau creion), nu am nevoie de computer, nu am nevoie de nicio mașină de scris. Scriu direct, de mână, cu pixul sau cu creionul, pe o foaie de hârtie. De asta am, de fapt, nevoie: de un instrument de scris și de hârtie.
— Care apreciați că este cea mai importantă virtute pentru un scriitor? Nu o simplă calitate sau alta, ci realmente o virtute?
— Hm. Pesemne că răbdarea. Fiindcă, pentru a scrie proză, ai nevoie de o răbdare de fier. Dar mai este încă ceva: nu ține neapărat de mine, ci de exteriorul de care am nevoie. Este esențial ca în jurul meu să fie liniște, pentru că liniștea aceea să se așeze în mine și pentru ca, în ea, plecând de la ea, să pot să scriu. Liniștea și răbdarea. Eu, fiind foarte, foarte încet, trebuie să am, cu atât mai mult, răbdare foarte multă. În prima jumătate de oră, adesea, când mă așez să scriu, nu vine nimic. Poate să îmi fie frică, pot să fiu panicat, fiindcă nu știu nimic, mai nimic atunci, nu știu ce va fi, ce voi scrie, cum voi scrie. Și atunci, trebuie să am răbdare.
— Să fii un star în literatură, să fii o vedetă e important, e plăcut sau poate fi și o povară?
— Nu îmi dau seama prea bine cum trebuie să fie, probabil că uneori e și plăcut. În ce mă privește, nu mă consider un star; sunt doar o persoană care încearcă să scrie cât mai bine, așa încât să dau cea mai bună versiune a mea când îmi pun gândurile, ideile pe hârtie. Și le sunt extrem de recunoscător oamenilor pentru că sunt atât de amabili cu mine. Sunt foarte, foarte generoși cu mine, oriunde mă duc. Iar aici, în România, într-un mod foarte special. Îmi place aici și pentru că aici e, parcă, mai multă latinitate decât, bunăoară, în Franța. Am câțiva prieteni aici și mă bucur de fiecare dată când îi văd și când vorbesc cu ei. Mă simt bine și cu oamenii care nu sunt parte din popoarele latine, dar aici, printre latini, deci printre români, mă simt așa de bine pentru că privim, cel mai adesea, lumea, lucrurile în același fel sau în modalități emoționant de asemănătoare. Comunicarea este foarte simplă. Dumneavoastră mă întrebați acum în engleză. Dar, dacă ați vorbi în românește și dacă ați vorbi rar, sunt convins că aș înțelege ceea ce mă întrebați. Și cred că și dumneavoastră ați înțelege mult din ceea ce aș spune eu în portugheză.
Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu