Mult e dulce și frumoasă limba română. Dar tot ea e și, tot mai des, prost vorbită și anapoda scrisă. ●Există nenumărate exemple în sensul afirmației mele prime, dar și oameni care apără limba română de prădătorii ei harnici și autohtoni. ●Ei bine, cei care o apără merită tot respectul nostru. Unul dintre ei, un ”greucean” al limbii române: Marcel Tolcea. ● Nu doar un deținător al unei centuri superioare, cu mulți dani (niciunul Voiculescu!, dimpotrivă…), în materie de seducție, ci și un excelent vorbitor, scriitor, stilist al limbii române. ● De asemenea, profesor de mare ținută al acestei limbi în care trăim, în care vorbim, care, mai ales, ne vorbește, pe care – nu puțini, îmi vine să spun cu optimism – o iubim. ●”Care o iubim”, cum m-ar corecta imediat și cum ar spune de regulă socialistul, în fond, insul îmbătrânit în rele numit Călin Popescu-Tăriceanu, el însuși nu doar prădător al limbii române, ci și al bunului-simț și, amintiți-vă că el e părintele deficitului record din 2008, chiar un fel prădător al economiei. Dar asta e deja altă discuție. Care o vom avea – cum ar spune el însuși – sau pe care nu o vom avea… ● A propos: cred cu tărie despre Tăriceanu că e cel mult un politician neterminat din vremea lui Marcel Tolcea. Ca fostul premier – mulți alți politicieni, de altfel… ●Revin la ceea ce, de fapt, este important: ca un mare dar, avem, de la Marcel Tolcea (el însuși un dar important pentru Banat, pentru cultura română de fapt), o nouă carte. Deocamdată, cea mai recentă carte a sa. Pe aceasta: Limba română pentru începători de la 14, la 101 ani (cronici la Radio Timișoara).  ●E o apariție de toamnă, în 2017, la editura Universității de Vest din Timișoara (o editură care punctează, semnificativ și cu un ritm foarte bun, cu titluri importante în ultimii ani), într-o colecție (Mediafort) foarte bună, coordonată de Lucian-Vasile Szabo.  ●”Să nu uit: limba română este mereu în regim de urgență” – spune Marcel Tolcea la finalul unui text care e de găsit în primul sfert al acestei cărți. Să nu uităm nici noi. Și să luăm acest avertisment, plin de îngrijiorare, care pe una dintre cheile de lectură pentru cartea în discuție. O carte care vine, terapeutic, preventiv poate, în mod cert (în multe privințe) post-traumatic să se opună unor situații de urgență în care este plasată limba română. ● E un volum, apoi, care are și o poveste și, în două vorbe, iată despre ce este vorba:  aceasta a fost o carte, mai întîi, ”rostită” – cele peste 370 de pagini ale sale antologhează 366 de texte pe care Marcel Tolcea le-a vorbit, cu frecvență aproape zilnică, la Radio România Timișoara.  ●Autorul: ”Da, recunosc, cartea de față este una ce ”vulgarizează” abordarea lingvistică, dar mă tem – cum spune un verb anxios – că absolvenții de liceu care ajung pe băncile universității nu mai au nici ei ”dioptriile” teoretice, nici răbdarea de a urmări niște lectii clasice despre diateze, conjugări, locuțiuni, moduri ș.a.m.d. Lecții care, între noi fie vorba, nu s-au făcut prea bine la vremea lor.” ● Iată, a propos de această carte, o propunere constructivă (și, da, sintagma – ”propunere constructivă” a fost des folosită de Ion Iliescu): 366 de texte, așadar – fix cîte zile are un an bisect. Un text pe zi, așadar! Sau, pentru actul de a citi, un alt fel de calcul: ochiometric, media numărului de semne pentru un text e de aproximativ 2.000 de caractere. Acesta înseamnă un timp de lectură de 2-5 minute. 2 minute – pentru o lectură oarecum ”pe repede înainte”. 5 minute – pentru lectură, mică reflecție, memorare măcar a unei idei (să zicem, a ideii de bază). ● Marcel Tolcea e, da, și profesor, cum spuneam mai sus și cum, probabil, știu toți cititorii ”Banatului azi”. Dar ceea ce face aici, în această carte, nu e ceva, în sens rigid, profesoral. Marcel Tolcea știe foarte bine limba română și (dacă îmi e îngăduită formula aceasta destul de barbară…) știe cu limba română, o iubește și îi spune, din multe unghiuri și în numele unei demnități pe care autorul cărții o consideră evidentă, povestea. Dacă e aici o pedagogie, atunci este de privilegiat această formă: e o pedagogie a iubirii. În numele acestei pedagogii a iubirii, Marcel Tolcea expune rănile (numeroase) care i se fac limbii române și mai mult decît atît: spune, cu umor, concizie, limpezime, și care este ”medicamentația” necesară vindecării. ●Nu în ultimul rînd, doar o vorbă săț m-ai spun, dragă Marcelino: e făină tare cartea ta. Faină de tot! ● Nu numai că am citit-o, dar cred că, măcar pe alocuri, am și subînțeles-o.
Cristian Pătrășconiu