-Vorbim de un război ciudat dus la început cu vorbele. Manipularea mediatică a atins chiar și domenii de necrezut. Cum a fost posibil să se modifice chiar și elemente de filologie?
— Am arătat că purismul lingvistic la croați a fost mult mai puternic decât la sârbi. La sârbi nici nu a existat acestă epurare a limbii. Căci, dacă exista, era altceva. Uite un exemplu. La denumiri prescurtate din termeni, cum ar fi federația de fotbal, care se numește „Fudbalskog saveza Srbije”, adică Federația de Fotbal a Serbiei. Adică au lăsat vechea denumire, cu numele țării la final. La croați cum e? Hrvatski Nogometni Savez. Adică au pus numele țării pe primul loc, dar au schimbat și termenul de fotbal, ce este recunoscut în aproape toate limbile, cu termenul de „nogomet”, care înseamnă același lucru, dar este un regionalism al lor, ca să pară că e altă limbă. Acum, la ei, în toate denumirile, cuvântul „Hrvatski” e pe primul loc, ca să întărească separația și în limbaj.
—Ce se poate spune despre presa vremii? De ce a fost epurată?
— Asta e pe planul doi. În același timp, am constatat că, imediat înaintea izbucnirii războiului și în prima parte a lui, s-a făcut așa-numita „curățenie” în mass-media. E o diferență esențială. S-a făcut și în Croația, și în Serbia. Dar, în Croația, pe bază etnică. Orice jurnalist ce nu avea rădăcini serioase, pur croate, era izolat (sau îndepărtat) din media de la Zageb. Și la sârbi s-a făcut același lucru, dar pe bază politică. Toți cei care nu erau cu Milošević, nu conta etnia, era înlăturați, chiar dacă erau sârbi. Apoi am luat două publicații pe care le-am analizat. Acestea erau, în perioada premergătoare războiului, foarte influente. E vorba de săptămânalul „Danas” din Zageb și „Nin” din Belgrad. Am luat în seamă totul. Copertele, titlurile, subtitlurile. Am analizat tratarea unuia și aceluiași subiect în ambele. Și am constatat că presa din Croația a fost cât se poate de vehementă și nu lăsa nicio urmă de îndoială că nu va fi război. Tonul era cam așa: „Vrem o Croație independentă”, „Cu orice preț” etc. În presa din Serbia se mai spera. Tot timpul se rostogolea această speranță că se putea evita ceva definitiv. Erau titluri ca: „Mai sunt șanse”, „Să evităm dezastrul”. În Danas croații scriau, de pildă, „Recviem pentru Iugoslavia”, adică e gata, e și înmormântată de tot. Sârbii scriau „Poate reușim să ne salvăm”. E o diferență de abordare. Foarte puțină lume o știe.
Sau, un alt exemplu, analizând același eveniment prezentat de cele două publicații. Intenționat nu am căutat un eveniment politic. Am luat și am analizat întâlnirea dintre cardinalul Franjo Kuharić și patriarhul sârb Pavle. Croații au scris despre întâlnire la bășcălie, sub formă de pamflet. Pe când partea sârbă spunea că mai sunt sâmburi de speranță pentru reconciliere…
— Știți care este cea mai mediatizată declarație a unui politician din Balcani? A lui Milošević, din 1987, când a mers în Kosovo și a spus: „Pe voi nimeni nu are voie să vă bată!”. Am analizat-o din punct de vedere psiho-lingvistic. Cum este influențat cititorul dacă cel care citează declarația nu o face corect. Adică, poate scoate un cuvânt sau introduce unul. Un autor norvegian spune: „De azi, pe voi nimeni nu are voie să vă bată!” Adică până ieri putea să te bată oricine (avea chiar dreptul). Dar, de AZI, nu mai e voie! Alți analiști au folosit acestă declarație și o introduceau în diverse contexte. În contexte diferite era folosită diferit. Majoritatea susțineau că Milošević a scris discursul cu o noapte înainte și l-a exersat. Dar există filmarea din 1987 (e și pe YouTube), în care se vede că președintele coboară în mulțime și un bătrân îl trage de mânecă și i se plânge că sunt bătuți. A fost spontan răspunsul lui Milošević, care, mai apoi, va fi folosit de diverși inși în diverse feluri. Așa cum e unul, Rahmani, din Iordania, ce spune că Milošević a ieșit la geam la etajul trei și s-a adresat mulțimii… Nimic nu e adevărat, dar a prins la unii.
— Primul conflict cu violență a fost…?
— Primul a fost în Croația, unde, la o nuntă sârbescă, au fost uciși mirele și miresa. Parcă în 1991. De aici au pornit conflictele care s-au liniștit abia în 1995, odată cu semnarea acordului de la Dayton. Iar mai apoi am tratat transformarea mediatică a lui Milošević din analiza coperților de la „Der Spiegel”, „Times”, „Newsweek” și ce am mai găsit. Dacă în 1991–92 era considerat un politician de perspectivă, serios, în care poți avea încredere, poți conta pe ce spune, după numai șapte ani s-a transformat în „Casapul”, ”Măcelarul” Balcanilor, fiind comparat cu Hitler. A mai fost o fază intermediară în 1995, când a fost ridicat în slăvi ca unul care a convins pe sârbii din Bosnia să semneze pacea. În „Newsweek” chiar a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace. Omul care adus pacea în Balcani. După doi ani era făcut cel mai mare criminal.
— Este, într-un fel, cazul invers al lui Yasser Arafat. În anii ’70 era considerat cel mai mare terorist international, iar în 1994 a fost premiat de Fundația Nobel.
— Da exact așa e fenomenul. Corect… Păi cu toții știm că nu există presă total obiectivă. Câți bani dai, atâta muzică primești. Cine comandă ăla platește muzica. Adevărul este destul de greu de descris. Până și un banal accident de mașină îl vedem diferit, darămite un conflict armat.
— Analizând toate datele acum, exista o posibilitate de a fi evitate conflictele?
— Da ! Dacă Serbia se ducea la o agenție (Saatchi & Saatchi sau alta importantă). Atunci se luptau cele două firme mediatice și, oricum, ieșea mai bine pentru sârbi, indiferent cine câștiga. Dar tâmpitul de Milošević a sărit cu sloganul „NU! Adevărul este de parte noastră. Nu ne trebuie!”
„Nu ne trebuie!” și uite, acum, suntem casapii Europei și ultimii pârliți. Dacă mergi undeva pe continent și spui că ești sârb, ooamenii se așteaptă deja să le bei sângele. Parcă l-am înlocuit pe Dracula!
— S-a schimbat imaginea sârbilor în lume?
— DA. Bun, s-a făcut o campanie. Dar în anii ’70 și ’80 sârbii erau bine văzuți peste tot. De la filmele lui Kusturica, la trupele rock, nivel cu ce era în lume la ora aceea. Sau să ne amintim de fotbal! Să nu mai vorbim de noi, cei din Banat, care am crescut cu televiziunile sârbe…
Majoritatea colegilor din Occident cu care am avut tangențe veneau cu idei preconcepute despre conflict. Știau de acasă că ăia sunt răi, aștia sunt buni. E exact povestea manipulării. Rolul presei, într-adevăr, este de a simplifica lucrurile, chiar cu riscul de a merge într-o parte sau în cealalta. Omul nu are timp să citescă analize complexe. El vrea să știe cu cine ține după ce citește o știre.
— Spune-mi, te rog, aici analizezi fenomenul manipularii mediatice. Doar îl descrii sau tragi concluzii, ca să nu spunem că propui soluții?
— Nu, nu! Chiar și concluzii e greu de spus că propun. Asta e o carte scrisă în stil jurnalistic. E o continuare a tezei mele. Ideea mi-a venit când mi-am dat seama că sunt niște șabloane mediatice care se pot suprapune peste orice criză. Indiferent că e în Ucraina, Orientul Mijlociu sau aiurea. E același mecanism, funcționează la fel. În fosta Iugoslavie, prima dată au atacat imaginea liderilor sârbi Radovan Karadžić, Ratko Mladić. După ce s-a terminat acestă campanie au fost campanii tematice. Știm prea bine cu toții că un termen, după ce se rostogolește prea mult, se epuizează. Nu mai constiuie un subiect. După ce au terminat cu termenul de lagăr, care a fost foarte folosit, au trecut la noțiunea de „viol în masă”. În opinia mea, cazul celebru de la Srebrenica, unde se susține ca sârbii au ucis 8.000 de musulmani, este cea mai mare manipulare mediatică de după Al Doilea Război Mondial. Aici se poate deschide o altă discuție, aparte.
Dar să revenim… Sunt cazuri povestite de colegi din Franța și Germania. Au plecat aflând ca sunt 70.000 de musulmance violate de sârbi. Ajunși la Sarajevo, jurnaliștii au aflat că sunt 50.000. Au mers la Tuzla, unde au auzit că sunt 30.000 sau chiar mai puține. Până să ajungă în așa-zisele lagăre, au găsit câteva sute de cazuri. Și media sârbă a făcut aceleași greșeli. Dar ea a încercat să pareze aceste campanii mediatice. Și sigur că nu prea a avut success, că nu se compara cu CNN sau alte mari trusturi. Știi că în război exista un blestem ce suna cam așa: „Să ai noroc să-ți fie casa pe CNN!”.
După epuizarea temei violurilor au început cu epurările etnice. Un jurnalist german, numit, parcă, Deutschman, nu a fost leneș și a vrut să-l verifice pe Roy Gutman, care a scris despre lagăre, chiar pe teren. A făcut o analiză foarte interesantă. Dar a scris într-o revistă numită „L&M”. Sună ciudat traducerea „Leninism și Marxism”. Dar a demonstrat că, de fapt, colegii de la NTV plus ceva ziare au prezentat intenționat o fotografie cu cineva costeliv, ca prinzonier musulman văzut printre sârme ghimpate. Dar, în realitate, era fotografiat din lagăr către afară și era un civil liber, nu un prinzonier. Iar omul (slab fiind) suferea de vreo boală, nu era înfometat de tratamentul prost la care fusese supus. Trebuie să ai mult tupeu să filmezi invers, din cealaltă parte a gardului. Adică totul era pe dos.
— Ca jurnalist roman, ai scris din punctul de vedere al unui etnic sârb?
— Nu am scris ca un etnic sârb. Am scris ca un jurnalist fără legătură cu naționalitatea.
— Cartea asta ar putea fi primită pe piața croată? S-ar uita cineva în volum?
— Nu, deloc. Ar fi arsă cu siguranță. Chiar dacă tot ce scriu e argumentat. Nu pot să-mi permit să scriu ceva și apoi să vină cineva să zică „De ce ai spui asta? Arată de unde te-ai informat!”. E o literatură care nu este dezirabilă în Croația.
— S-au mai liniștit apele, mai ales în Occident. Acolo s-ar găsi cititori pentru acest gen de literatură?
— Cred că cei interesați de zona media, PR, comunicare ar putea fi targetul. Dar nu cred că e interesant. E exact același lucru ca la Revoluția Română. Poate vom afla câte ceva după 50 de ani, când nu va mai interesa pe nimeni.
— În condițiile astea, în carte spui ceva. Mâine va apărea un autor ce va spune lucruri asemănătoare din punctul lui de vedere, care va fi opus.
— Da! Abia aștept să vină, am argumente.
— Atunci ar fi unu la unu. Cartea ta apărută în Occident, chiar în tiraj restrâns, ar putea să influențeze acestă viziune deformată?
— Știi cum e, ce faci cu cinci sute de exemplare? Dacă era în cinci milioane și tradusă în engleză, poate era o altă discuție! Dacă aș da de un lanț serios de librării, atunci e posibil, dar așa… Degeaba povestesc…
Să revenim la acel Deutschmann. Ăștia care au prezentat eronat evenimentul îl dau în judecată pe neamț. Se judecă în Marea Britanie. Și decizia curții este ciudată: „Deutschmann a avut dreptate când a afirmat că cele spuse de jurnaliștii britanici nu au fost în concordanță cu adevărul. Dar el trebuie să plătească un milion de lire acestor colegi ai lui, ca daune morale”. Neamțul spune că are dreptate și chiar are. Englezii mint și sunt conștienți de asta. Dar acolo nu s-a judecat dreptatea, ci pagubele produse de afirmațiile jurnalistului german!
Cartea mea nu este tradusă nici în română. Nu știu dacă voi avea timp. A fost un adaus al meu la adevăr. Vreau să se știe că știm!
Vezi și: De la cel mai mare șmecher al secolului XX la firmele de PR ce răstoarnă țări prin cuvinte