„Manipularea” e unul dintre cuvintele fetiș ale post-modernității noastre. În uzanța diurnă, de fiece zi, verbul „a manipula” este o realitate ireală ce ne explică, ne disculpă, ne scuză, ne resetează, ne redefinește, ne face mai inteligenți și mai precauți decât suntem. Dar, mai ales, ne redă un soi de demnitate sui generis în fața unui dușman nevăzut, întotdeauna însă mult mai puternic decât este el în realitate. Fără manipulare, lumea noastră ar fi nu doar mai săracă, nu doar mai banală, ci, mai ales, ar fi mult mai lipsită de sens. Și, dacă ați achiesat la aceste considerații, sunt obligat, de îndată, să vă atrag atenția că tot ceea ce am scris supra nu înseamnă decât o târzie cucerire a celor care am trăit în comunism. Adică vreau să spun că, în 1989 și imediat după, tot ceea ce noi considerăm acum drept achiziții fiabile, atunci erau nu doar necunoscute, ci deplin ignorate. Ceea ce mă determină să constat că, în abordările mai mult sau mai puțin culpabilizatoare despre nefericitul impact al manipulării din decembrie 1989, din păcate, prea puțini dintre autorii români sau străini care au abordat fenomenul au avut minimul reflex să constate că, în 1989, societatea românească era analfabetă… comunicațional. Adică se afla prizonieră a peste patru decenii de viol propagandistic în care spiritul critic în fața manipulărilor era inexistent.
Sigur, vorbind despre propaganda comunistă în România și despre disfuncțiile ei în social, sunt multe lucruri de inventariat. Ceea ce însă a slăbit capacitatea opiniei publice de a face necesarele, minimele distincții între adevăr și minciună a fost chiar mecanismul de monopolizare a informaţiei. Puterea crea şi distribuia o entitate bastardă, adevăruri parţiale şi minciuni credibile, adică un produs hibrid ce constituia chiar informaţia oficială, furnizată cu raţia, nu cu abundenţă cum era furnizată în ţările occidentale. Iar concluzia unui asemenea mecanism propagandistic este mult mai gravă decât pare: materialele de presă îndeplineau funcţia propagandistică, nu cea informativă. Gravă în sensul mentalității mediatice — dacă se poate vorbi despre un asemenea fenomen — fiindcă este cât se poate de clar că, în percepția opiniei publice din zilele revoluției și în perioada ce a urmat, o asemenea delegare de rol propagandistic informației nu făcea decât să preia — inconștient, desigur — modelul comunist. Ceea ce, în treacăt fie spus, s-a regăsit și în procentul exagerat al articolelor de opinie din presa de opoziție ai acelor ani.
Înainte de a observa și că se cuvin făcute distincții clare între manipulare, propagandă, zvonuri, dezinformare, intoxicare, ar trebui spus că toate aceste fenomene de patologie comunicațională se presupun unul pe celălalt, se întretaie și/sau sunt complementare. În sens larg, propaganda înseamnă tot ceea ce, în regimurile totalitare ține de argumentarea căznită, de omisiuni continue, de o dezinformare fățișă, toate acestea fiind, împreună, o neîncetată agresiune psihologică.
De ce am ținut să scriu toate aceste lucruri poate puțin cam teoretice aici, în săptămâna ce precedă aniversarea Revoluției noastre? Poate pentru a răspunde, în gând, celor care încă socotesc Revoluția „o minciună mare cât veacul”.
