Am promis că ne vom întoarce pe malul Dunării, tot la intrarea ei în strâmtoarea Cazanelor, acolo unde stă de strajă Mănăstirea Mraconia, având rădăcinile adânc înfipte în malurile Dunării.
De-a lungul perioadei sale de existenţă, care se întrinde pe câteva secole, a avut multe de pătimit, după cum se consemnează în cronicile vremii, dar lăcașul monahal a renăscut din propria cenuşă precum Pasărea Phoenix.
Protopopul Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg, aminteşte, în Cronica din 1829, că mănăstirea este părăsită de călugări din cauza deselor incursiuni turceşti, iar istoricul maghiar Pesty Frygies spune că nu se ştie când s-a zidit așezământul, cea mai credibilă dată situându-se undeva la începutul anului 1523.
De ce? Fiindcă, în acel an, Banul Severinului, Nicolae Gârlişteanu, soţia lui, Anca, fiica lor, Irina, şi nepoata acestora, Nasta, ctitoresc mănăstirea Mraconia, iar în 1628 Episcopul losif al Mehadiei, nepot al Nastei, se retrage la Mraconia, unde îşi scrie testamentul îşi unde este îngropat alături de ctitorii mănăstirii, lăsându-şi întreaga avere bisericii. După moartea acestuia, lăcașul ajunge din nou o ruină, iar în 1658 monahul Teofil încearcă restaurarea lui cu bani adunaţi de la credincioşi.
Trec şapte ani de zile, şi, în 1665, egumenul Isaia reuşeşte să termine chiliile, sfânta biserică, zidurile mănăstirii, toate puse la punct de către zugravul Ilie, adus de la Sfântul Munte Athos. Întreaga pictură şi zugrăveală, înoite, iconostasul, poleit în aur. Mănăstirea strălucește ca un luceafăr și, de aceea, e numită Luceafărul din Mrăcunea (din locul întunecat).
În 1682, peste mănăstire dă un alt prăpăd: este arsă din temelii de către turci, pentru că nu avea bani să plătească tribut Porţii Otomane, şi e prădată de sfintele odoare bisericeşti, astfel încât călugării ce se aflau în mănăstire rămân sub cerul liber.
Din nou s-au strâns fonduri de la credincioşi, iar în 1690 mănăstirea a renăscut din nou. Însă această renaşterea nu a durat mult, pentru că, în 1715, întunericul coboară iarăşi asupra obştii de la Mraconia, mănăstirea fiind din nou atacată şi toţi călugării omorâţi. Doar fratele Ilie se ascunde și scăpă de dușmani. Prădătorii iau comorile mănăstirii, după care îi dau foc. Dar nici de astă dată sfântul lăcaș nu a apus definitiv, călugărul Ilie ducând în continuare făclia aprinsă. Însă, undeva prin 1723, mănăstirea este din nou distrusă, urmând a fi refăcută după 200 ani, în 1935, la iniţiativa episcopului de Caransebeş, Vasile Lăzărescu, şi a protopului de Orşova, Iosif Câmpianu.
Şi de această dată viaţa mănăstirii este scurtă, fiindcă în 12 septembrie 1967, prin autorizația nr. 505, semnată de Vasile Daju, preşedinte, şi loan Beligăr, secretar, Sfatul popular al regiunii Banat, Comitetul executiv, autorizează demolarea Mănăstirii Mrăcunea din localitatea Ogradena, cu suprafaţa construită de 88,29 mp, cu paliere, fundaţii şi zidării de piatră, şarpantă lemn şi învelitoare ţiglă. Prezenta autorizaţie este valabilă fără nicio viză până la terminarea lucrărilor.
La vremea respectivă, în mănăstire se mai aflau doi călugări care au dus în spate o cruce, înfingând-o pe un vârf de stâncă din apropiere, cruce care poate fi văzută şi în ziua de azi.
Trece Revoluţia, se schimbă regimul politic, şi, în 1993, se pune piatra de temelie a noii biserici, iar în anul 1995, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, şi cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR, se reînfiinţează acest aşezământ monahal. De lucrările noii mănăstiri s-a ocupat preotul Cristian Târtea, transferat de la parohia Dubova.
Noul așezământ a fost transformat, din mănăstire de călugări, cum era până atunci, în mănăstire de călugăriţe, prin şedinţa Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei, din data de 28 mai, iar din 15 martie 2010 stareță a mănăstirii este monahia Teodora Angheluță.
Pictura noului lăcaş a fost realizată de artiștii severineni Eugen şi Florica Papici, sfințirea noii biserici făcându-se pe 18.08.2013, de către ÎPS Acad. Dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei, alături de Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului și Preasfințitul Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei.
Şapte măicuţe țin candela aprinsă şi își înmulțesc talantul prin rugăciune și prin lucrul mâinilor lor, arătându-și iscusința în atelierele de pictură și croitorie.
Nu se ştie cât de iubit de Dumnezeu sau cât de blestemat e acest loc, însă cert este că mănăstirea a renăscut de atâtea ori, încât, în prezent, se nasc o sumedenie de povestiri în jurul ei.
S-ar spune că la mănăstire apa se sfinţeşte cu un cap de mort. Acuzaţia vine din partea preotului Cristian Târtea, care o acuză pe stareţa Filofteia că a sfinţit apa cu un craniu de mort, considerându-l ca făcând parte din sfintele moaşte, căutând cu aceasta continuu motiv de ceartă şi incitând credincioşii împotriva ei doar ca să ofere presei un subiect de scandal.
Cert este că pe faţada mănăstirii părintele Târtea a pictat tricolorul şi steagul UE, pe vremea când urmărea mersul lucrărilor. A făcut turism la mănăstire, făcându-i reclamă în ţară şi străinătate, iar cu banii obţinuţi a ridicat mănăstirea, construind chiar şi un mic port pentru plimbări cu barca.
Mănăstirea se află în proprietatea Episcopiei de Severin, iar în prezent se caută înfrăţirea acesteia cu o mănăstire catolică din Germania şi, eventual, trecerea acesteia de la ortodocşi la greco-catolici.
Preotul Cristian Târtea este cunoscut de localnici ca „Meşterul Manole al Cazanelor Dunării”, iniţiatorul, proiectantul şi maistorul acestui sfânt lăcaş, care, cu propriile-i mâini, a ridicat această sfântă biserică mănăstirească, numită şi „mănăstirea de sub ape”.
De ce? Fiindcă ruinele vechii mănăstiri se află în apele Dunării, pe ruinele acesteia construindu-se noul lăcaș.
Nu uitaţi, când vă aflaţi pe malul Dunării între Orşova şi Moldova Nouă, în zona Cazanelor, să faceţi un popas ca să aprindeţi o lumânare şi să spuneţi o rugăcine la Mănăstirea Mraconia, „mănăstirea de sub ape”.
Mihaela Păunescu