Sânzienele se sărbătoresc pe 24 iunie şi sunt cunoscute în mitologia românească zânele rele din clasa ielelor, sinonime cu Drăgaicele. Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, tămăduiesc bolnavii și apăra semănăturile de grindină.
În ajunul sânzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene și împleteau cununi pe care le aruncau peste case. Seara, se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieții fac ruguri, aprind făclii și le învârtesc în sensul mișcării soarelui, strigând: Dacă acestea se agățau de horn, era semn că se apropie cununia. Cei în vârstă aruncau coronițe peste casă, pentru a află când vor muri. Se credea că atunci când coroniță va cădea de pe acoperiș, moartea este aproape.
Fetele își pun flori de Sânziene neîmpletite sub căpătâi. În acea noapte, ele își vor visă ursitul. Dacă cununa va fi purtată în păr sau în sân (de fecioare sau tinere neveste), acestea vor deveni atrăgătoare și drăgostoase. Înainte de răsăritul soarelui, fețele și flăcăii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate în coarnele vitelor. Dacă gingașă coroniță se oprește în cornul unei vite tinere, fata se va mărită după un tânăr, iar dacă se oprește în cornul viței bătrâne, ursitul va fi om în vârstă.
Pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa ielelor, Sânzienele au și manifestări oculare: flori de scaieți, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streașină și, după cât crește puful dimineața, se stabilește norocul celor care înfăptuiesc datina, scrie Wikipedia.
Sărbătoarea Sânzienelor este legată de credinţe, ca cea că jocul ielelor îl va lăsa mut sau nebun pe cel care îi este martor în noaptea de dinainte, şi practici precum folosirea florilor cu acealşi nume pentru bunăstare, dar şi aflarea alesului.
Sânzienele sau Drăgaica, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii şi fertilităţii, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor şi belşug în gospodărie, dar şi de practici ale fetelor pentru a-şi afla sortitul şi momentul în care se vor mărita.
Sărbătoarea Sânzienelor ar avea la origine un cult roman pentru zeiţa Diana, numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă în special în Ardeal, provenind din „Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav. După unii specialişti, sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui, sânzienele fiind adesea reprezentate de traci înlănţuite într-o horă.
În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrâneţe de Elisabeta, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară.
Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.
Legendele spun că sânzienele, nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele cunoscute în popor drept iele sau rusalii.
Ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, pe maluri de ape sau la răspântii şi apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit şi cu clopoţei la picioare, în unele variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc şi iarba nu mai creşte acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure, iar cine le vede rămâne mut sau înnebuneşte.
În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.
Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene”, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui.
În ajunul Sânzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene și împleteau cununi pe care le aruncau peste case. Seara, se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieții fac ruguri, aprind făclii și le învârtesc în sensul mișcării soarelui, strigând: Dacă acestea se agățau de horn, era semn că se apropie cununia. Cei în vârstă aruncau coronițe peste casă, pentru a află când vor muri. Se credea că atunci când coroniță va cădea de pe acoperiș, moartea este aproape.
Fetele își pun flori de Sânziene neîmpletite sub căpătâi. În acea noapte, ele își vor visă ursitul. Dacă cununa va fi purtată în păr sau în sân (de fecioare sau tinere neveste), acestea vor deveni atrăgătoare și drăgostoase. Înainte de răsăritul soarelui, fetele și flăcăii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate în coarnele vitelor. Dacă gingașă coroniță se oprește în cornul unei vite tinere, fata se va mărită după un tânăr, iar dacă se oprește în cornul viței bătrâne, ursitul va fi om în vârstă.
Pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa ielelor, Sânzienele au și manifestări oculare: flori de sceieți, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streașină și, după cât crește puful dimineața, se stabilește norocul celor care înfăptuiesc datina, scrie wikipedia.