Mediul universitar din România pare să fi devenit terenul unui maraton perpetuu. Toată lumea — de la asistenți la profesori universitari — aleargă după cât mai multe puncte, pe care să le poată înregistra în propriul CV, pentru ca, mai apoi, să le raporteze unui superior sau să le valorifice într-un dosar de promovare. Acumularea obsesivă a acestor chinuitoare și imbecilizante puncte nu mai are de mult vreo legătură cu ideea de merit și, cu atât mai puțin, cu cea de cercetare autentică, serioasă și sedimentată. Universitarul nu mai citește, el scrie! Asistentul, lectorul sau conferențiarul nu mai face cercetare științifică spre a deveni un mai bun cadru didactic, ci pentru a tezauriza „golaveraje” și „palmares”! Profesorii-coordonatori ai tezelor de doctorat nu mai știu cum să se înscrie în și la tot felul de congrese, în locuri și universități de care, până mai ieri, nici măcar nu știau că există! Cuvântul de ordine este același pe care, cu mai bine de 150 de ani în urmă, l-a rostit Ion Heliade-Rădulescu: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Astăzi obsedații scriiturii la kilogram s-au subțiat. Vorba lui Heliade-Rădulescu a fost înlocuită cu o alta, împrumutată slugarnic din limba engleză, al cărui merit — recunoaștem! — este acela că cel puțin reproduce și mai bine ridicolul situației în care am ajuns: „Publish or Perish!”. Nici nu contează ce susții într-o conferință, la o masă rotundă, la un congres sau la un simpozion și nimeni nu se va arăta interesat de ceea ce ți-ai propus să publici în urma încheierii unui astfel de eveniment. Pentru că realitatea este tristă și macabră: nimeni nu mai are timp să citească și, prin urmare, nici să interiorizeze ceea ce a citit. Toată lumea — dar absolut toată lumea! — scrie-n draci. Mult și cel puțin discutabil, dacă nu chiar prost. Compilațiile abundă, „broderiile” întortocheate, dar susținute cu emfază, precum și platitudinile colorează și coafează conferințele organizate în universitățile acestei țări și chiar ale acestei lumi. Disperarea de a mai aduna un punct-două îi face pe unii să se înscrie la câte o conferință cu care nu au nici în clin, nici în mânecă. La un astfel de eveniment, recent organizat cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la intrarea în vigoare a Constituției din 1923, mi-a fost dat să aud o intervenție pe marginea drepturilor minorității LGBT. Nici nu știam dacă să râd, să plâng sau pur și simplu să ies din sală pentru a bea liniștit o cafea. Apoi am realizat care era, de fapt, treaba. Ca și mulți alți universitari ai acestei țări, și doamna înscrisă în conferința dedicată centenarului Constituției din 1923 avea nevoie de puncte. Pentru că, din nefericire, astăzi, dosarul profesional al unui universitar, indiferent de gradul didactic pe care îl are, se reduce la câte puncte ai reușit să aduni într-un an, în cinci sau în zece. Senzația lăsată de acest sistem al acumulărilor cantitativ-aritmetice este aceeași pe care mi-o lăsau cei care, înainte de 1990, raportau depășirea planului la orice: la producția agricolă obținută de pe un hectar, la kilometri de cale ferată, la cantitatea de hârtie refolosită, la numărul de sticle și de borcane revalorificate ori la castanele adunate de toți elevii și studenții Republicii Socialiste România, în sprijinul industriei farmaceutice. Rezultatul îl știm cu toții: în ianuarie 1990, eficiența și competitivitatea economiei acestei țări erau în cădere liberă. Nu cred că învățământului superior din această țară îi este sortit un alt viitor. Bazându-ne, în exclusivitate, pe cantitate și număr, în disprețul agresiv al conținuturilor și al calității, am ajuns să avem (și) universitari abilitați, cu un palmares impresionant, dar de care nu știe nimeni, pentru că nu îi citește nimeni. Și nimeni nu îi citește pentru că scriu mult și prost. Alți universitari — care au refuzat să intre în această sarabandă a scriituri-fluviu — nu se califică nici pentru a fi abilitați și nici pentru a deveni profesori, respectiv pentru a obține cel mai înalt grad didactic în ierarhia universitară. Pentru că aceștia din urmă au ales să scrie mai puțin și, poate, un pic mai bine. Scriind mai puțin, au dobândit un punctaj mai mic, așa încât calificativele obținute de ei cu prilejul evaluării muncii lor nu pot fi la fel de bune ca și acelora care au scris „pe brânci” și care au preferat să facă atletism scriitoricesc. În plus, cei care au scris și vor continua să scrie puțin, dar poate mai ofertant pentru potențialii lor cititori, le va fi amânată sau chiar refuzată atât abilitarea (adică posibilitatea de a coordona teze de doctorat), cât și profesoratul.

În materia evaluării creației științifice a universitarilor din această țară se impune o grabnică schimbare. Obsesia pentru cantitate trebuie vindecată. Ea a pauperizat inteligența universitară din România. Îmi permit să amintesc cititorilor mei că finanțarea universităților se face tot prin raportare la un criteriu cantitativ: pe cap de student înmatriculat și menținut. Odată eliminat studentul — pentru că nu pe toți îi duce capul și nu au cum să obțină o licență toți cei inițial înmatriculați —, se pierde și finanțarea ministerială. Această „filosofie” a cantității aduce în sistemul de învățământ superior din România o cumplită superficialitate. Pentru a realiza catastrofa în care ne găsim, este suficient să conștientizăm că Premiile Nobel ori Premiile Academiei Franceze nu s-au acordat niciodată pentru cât de mult a scris laureatul, ci pentru calitatea lucrării sau a lucrărilor publicate. Nereușind să depășim obsesia „performanțelor” cantitative, vom rămâne la marginea lumii cu preocupări științifice autentice, fie și numai pentru că, așa cum observa marele retor Marcus Fabius Quintilianus, non multa, sed multum. O vorbă pe care lumea academică veritabilă a învățat-o la timp și a refuzat să o uite.