Acum 40 de ani exista un singur mod de a intra cu mine într-o frizerie: să mi se promită că mă voi „tunde cu plete”. Și asta, bineînțeles, numai după vizita la „Foto”, pentru o poză cu părul întreg. Nimic nu-mi era mai greu de suportat decât foarfeca deasupra capului. Iar sabia asta soft a lui Damocles îmi tăia doar vârfurile firelor, niciodată mai mult — ideea, repetată de mama cu grijă, când mă găsea în toane bune, că tunsul la zero ar fi sănătos pentru viața la țară pe care o duceam, dar și pentru longevitatea podoabei mele capilare, îmi dădea fiori de isterie. Mi se părea atât de scandaloasă, încât replicam pe măsură: prin circ. Așa că, dacă tot nu reușeam să alung definitiv de lângă mine Dalilele ce flirtau cu părul meu în „Ciufulici” (rețea de hairstyling pentru copii, dezvoltată în principalele municipii ale RSR), îndrăzneam să le dau (la propriu) peste mână, de cum îndreptau privirea spre mașina de tuns. Mai bine degetele lor în priză decât ștecherul infernalei mașinării de lângă chiuvetă. Ce mai, eram un adevărat Samson, care nu-și lăsa niciun simț să adoarmă pe scaunul de frizer! Cu o femeie lângă el, plină de dulcegării (de odicolon și pudră) ar fi fost culmea! Puterea îmi stătea în plete.
Și nu greșeam prea mult, neacceptând să fiu „periuță” în ruptul capului (nici pe creștetul, nici pe tâmplele lui). Părul scurt, împreună cu frații săi mai „mari”, tunsul la zero și rasul în cap, erau nu sinonimi, nu echivalenți, ci egali cu puniția. Cu școala (cu scările făcute pe ceafă de diriginți), cu armata și pușcăria. De unde până unde tractorist (= idol al copilăriei mele, n.n.) ras în cap?! Modelul meu era bărbatul liber, eventual studentul fercheș, stagiarul cu succes la fete. Și nu mai creșteam odată! Cât despre Woodstock, numai de bine! N-aveam habar de el.
Ironia, dar și norocul meu, e că azi stau într-o frizerie. Într-una de copaci, pe întăriturile Cetății, în Circumvalațiunii. Una destul de aglomerată, spre cinstea zonei, cum spuneam. Unde, nu de puține ori, mă trezesc în zgomotul răvășitor al mașinilor de tuns. Al ferăstraielor cu lanț, al drujbelor (= prieteniilor, n.n.) cum ne-au intrat în (a)uz direct din rusă. Și tresar în somn, înainte de 8 dimineața, când frizerii se pun pe treabă. Și nu mai termină, și eu mă rog, la cafea, să le fie esența tare copacilor noștri hipioți și varicele ușoare tăietorilor de frunze. Să un sufere nici unii, nici alții. Fiindcă de când furtunile ne suflă-n iaurtul verii, toaletarea copacilor a devenit parcă mai obsedantă. Mai gălăgioasă, în fața blocurilor și pe posturile de știri. Și cum, dacă nu prin frenezie, se-acoperă administrația română?! Ca să contrazică, vara asta pentru totdeauna, zicala: „nu există oraș fără uscături”. Să o arunce la gunoi, cât timp avem etica noastră, ostentativă, a muncii. Câtă vreme lucrăm în spasme, fără pic de silențiozitate interioară, ca niște zugravi ai principiului „ce cade cade!”. Fiindcă suntem, prin nu ştiu ce vocație, muncitori ai exteriorului, ai lucrului imediat, vizibil, „gata”. Cu care ne mândrim, oricât de murdari am intra în butic, după bere.
Dar cât poate să dea roade hărnicia omului în fața naturii?! Sau a destinului, dacă mă gândesc la furtuna de dinaintea meciului cu Albania (oricum, la fotbal, nu ni se spune „Stejarii”), care a doborât pe strada mea o salcie tocmai coafată, ori la adierea imperceptibilă de vinerea trecută, care a smuls o creangă dintr-un copac de pe terasa unde stăteam și-a coborât-o pe masa vecină, ca pe un fir de păr într-o farfurie de restaurant cu stele Michelin.
Or, ce e mai trist decât să vezi cum cad chilugi și fără coroană acești oponenți ai regimului, ai dietei birocratice — copacii urbani?! Care mai și apar la televizor, prăbușiți peste mașini și fire de înaltă tensiune, intrigând locatarii cu frica lui Dumnezeu și punându-i pe edili în situația de-a răspunde la telefon în direct. Și cât de arboricește s-ar fi prăbușit, cu crengile lor stufoase cu tot, cu pletele lungi și cu umbra întreagă!
Așa, îi facem jalnici o dată în plus. Prin munca noastră, mai mult gălăgie.
P.S.: Timișoara e încă un oraș al spațiilor verzi. Îngrijite. Cei care se ocupă de ele o fac bine. Nu despre ei sunt rândurile de mai sus, ci despre noi, conducătorii gălăgioși de campanii contra naturii. Umane, în ultimă instanță, chiar dacă „suntem un popor vegetal” (Ana Blandiana). Și după ’90.