Vorbind despre Europa, nu ne uităm decât în fugă la geografie sau la statistici. Nu e cazul! Întrebarea pe care o putem auzi tot mai des în rândul „analiștilor” de politică internațională se referă la Europa ca o voce de auzit și urmat pe plan global. Să o spunem de la început: i-am pus pe dumnealor între ghilimele pentru că, atâta timp cât lucrurile păreau să meargă bine pe continent, luau în derâdere asemenea abordări, considerându-le superflue, copilărești, didactice, dacă nu rău intenționate. Problema identității Europei stârnește ironii și critici în sfera înaltelor asociații și think-tank-uri de profil, clasificându-l pe eventualul purtător al întrebării sub nivelul minim de decență. A ridica o asemenea problemă denotă incultura crasă a personajului, reaua voință sau finanțarea ocultă care îl motivează să țină discuțiile în loc cu aspecte de mult depășite. Așadar, acești gânditori superiori au intrat în vacanță pentru simplul motiv că la ora aceasta nu se petrec evenimente majore. Alegerile care încă au loc aduc rezultatele scontate, de regulă în sens negativ, legitimând forțele obscure ale societăților, nemulțumirile care au mocnit timp de decenii și acum ies furtunos la microfon. Declarațiile politicienilor vin, toate, cu un soi de întârziere de un an sau mai mulți. Marile puteri se urmăresc reciproc și toate așteaptă deznodământul scrutinului american, care parcă de data aceasta este, mai mult ca oricând, unul de totul sau nimic. Indiferent în ce tabără te plasezi, procentele acelea care urmează să pecetluiască numele viitorului șef de la Casa Albă vor aduce fie o lungă noapte polară, fie o atractivă zi polară. Nu mai știm politica liniei de mijloc. În acest context, numeroase, poate prea numeroase, întruniri au ca scop definirea unui plan de acțiune, a direcției, a valorilor. Cu siguranță că aceasta ar fi trebuit să fie o preocupare permanentă, dar, precum greierele celebrei fabule, toți aceștia simt briza rece abia acum, când au ajuns la doi pași de malul mării. Ne-am uitat pe rezumatele acestor întâlniri, pe înduioșătoarele lor îngrijorări și pe „mobilizatoarele” concluzii neputându-ne reprima întrebarea: de ce abia acum?

Rechizitoriul la adresa Europei

În esență, domniile lor sunt preocupate de absența unei voci puternice a Europei pe plan global. Aici vin alți înțelepți să spună că Europa nu și-a dorit niciodată să fie așa ceva, ci doar un model de pace și bunăstare. Ei aș! Să-i credem? Dacă facem greșeala aceasta, cădem într-o capcană abil întinsă de suveraniști: politica externă a fost, mai tot timpul, prerogativa statelor membre, ca formă de exprimare a suveranității lor naționale. De-a dreptul apoteotic! Strict juridic vorbind, ei au partea lor de dreptate, dar uită să spună că li se și datorează o atare situație, căci transferul competențelor de politică externă către Bruxelles ar fi înlesnit calea spre federalizarea europeană, adică spre tot ceea ce domniile lor detestă pentru că le taie pârghiile de putere și influență. Europa a făcut saltul de la cooperarea economică a Comunității Economice Europene la Uniunea politică în 1992, prin Tratatul de la Maastricht, cunoscut și drept Tratatul UE. Uniunea politică ar fi presupus transferul treptat al prerogativelor afacerilor externe, apărării și frontierelor către Comisia Europeană. Ceea ce nu doar că nu s-a petrecut, dar abia dacă s-a pus în discuție. În traducere, formăm o uniune politică pentru că avem nevoie de anumite prerogative de putere, dar nu le luăm în serios chiar pe toate, căci atunci se strică farmecul jocului. În paranteză fie spus, cei care critică Europa de ipocrizie „nu au dreptate, sunt rău intenționați și complet dezinformați”. Fără Uniunea politică, simpla idee de piață unică ar fi funcționat, dar cu vulnerabilități. I s-a pus umbrela pentru că se dorea trecerea la moneda unică, ceea ce nu a fost nici greșit, nici inutil. Dar, mai mult decât atât, depășea cu mult capacitatea naționaliștilor de a digera și, mai ales, capacitatea clasei politice de a transfera din portofoliul personal. Doar că o Uniune politică ce plutește pe 27 de voci de politică externă este o glumă destul de nesărată. Am tot văzut așa ceva, constatăm zilnic în pozițiile adoptate (sau, de fapt, amânate) în dosare-cheie: politica de vecinătate, migrațiile, Orientul Mijlociu, relația economică cu China, cyber-securitatea. În primul caz, vorbim despre finanțare cu bani grei, politica de extindere, reformele în acele state. În dosarul migrațiilor, după ce Occidentul a tot acuzat Europa Centrală de refuzul cotelor de migranți, acum, sub presiunea propriei extreme drepte se chinuie să scape de ei prin politici ce țin prea puțin de regimul democratic și mult mai mult de amintirile nefaste ale istoriei secolului trecut. Cum Italia a și construit două centre pentru migranți în Albania și procesează cererile acestora de la distanță, aflăm că și alte țări din estul continentului vor avea „onoarea” de a găzdui asemenea centre. În materie de Orient Mijlociu, Europa continuă parcă poziția sa interbelică și complet ignorantă a propriei lecții de duminică — joacă duplicitar, dacă nu chiar suicidar. Cât despre China, doar de bine: declarăm cu fermitate oprirea unor proiecte, controlul, interzicerea, dar le finanțăm cu generozitate. Cele mai grăitoare exemple fiind cele din Ungaria, Serbia, Georgia, în care China, pe banii pentru reforme injectați de UE, își desfășoară mari proiecte de infrastructură și de investiții în producție și industria minieră. De pildă, se arată într-un material al Visegrad Insight, „Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Europeană de Investiții și Banca Asiatică de Dezvoltare finanțează proiecte majore de infrastructură în Georgia, dar aproape toate sunt implementate de companii chinezești care, în mod miraculos, au câștigat licitațiile și acum prezintă toate aceste proiecte drept componente ale Inițiativei Beld and Road dezvoltate de Beijing — când, în realitate, banii europeni finanțează expansiunea Chinei în arii-cheie de interes”. Dacă adăugăm și faptul că legislativul  de la Tbilisi a aprobat deja legea agenților străini — cunoscută nouă din Ungaria vecină și din catalogarea de către Moscova a opozanților care deranjează — și dacă mai spunem că Georgia, spre a fi oprită din calea ei europeană, se îndreaptă cu pași siguri spre autocrație fără ca Europa să facă ceva cu impact, atunci, da, întrebarea este: unde au fost toți acești vajnici gânditori la soarta bietei Europe atunci când aceste procese abia începeau și ar fi trebuit oprite printr-o prestație cel puțin echilibrată a Bruxelles-ului? Sau abia acum s-a dat liber la văicăreli?

Să ne întoarcem la mult mai complexa temă a lărgirii Uniunii Europene. În teorie, avem deja o listă de țări aflate în diverse stadii de negociere sau, oricum, de evaluare a statutului lor — politic, juridic-administrativ, economic, social, investițional. Din când în când, oficiali de la Bruxelles îi vizitează, le oferă sume de bani și un sac de promisiuni. Apoi, pleacă. Ceea ce nu se vede este lupta continuă din aceste țări — și, iată, chiar din state membre ale Uniunii —, lupta dintre apărătorii „Europei” și naționaliști. Cum știm deja, naționaliștii aceștia nu doar că apără „biata națiune” agresată de străini, ci, de regulă, își conservă propriile companii și rețele de oameni loiali. Cum bine se subliniază pe site-ul Visegrad Insight, o vreme politica de extindere făcea parte din politica externă. Adică totul era lăsat la voia statelor membre. În felul acesta, Macedonia de Nord a fost ținută la poartă de Grecia, ani de zile, pe tema numelui țării, acum de Bulgaria care, dintr-o dată, și-a redescoperit istoria națională. Dar Grecia a revenit și ea pe tabloul veto-urilor, de data aceasta împotriva Albaniei, cerând eliberarea din arest a unui politician ales primar, Fredi Beleri, presupus etnic grec. Este acesta un motiv de amânare/amendare a negocierilor de aderare la Uniune? Desigur, nu. Greșesc țările candidate când se simt date la o parte, neglijate sau chiar ignorate în toiul unor conflicte interne extrem de profunde? Greșesc naționaliștii când ironizează forțele democratice pe tema încrederii lor în valorile europene? Acum, gânditorii despre care aminteam au descoperit că politica de extindere a Uniunii ar trebui să devină principalul pion de afirmare a Uniunii pe plan global. Adică? Dincolo de formulările cvasi-diplomatice, ideea ar fi ca aceste țări din vecinătatea Europei să fie admise cumva, într-o procedură accelerată, pentru a opri influențele chineze, ruse, turce sau ale statelor din Golf asupra „cordonului” din jurul Europei. Dacă nu sună bine ce spunem, atunci, în traducere, aceasta a fost obsesia de decenii a Rusiei, de a-și constitui „un cordon de siguranță” în jurul frontierelor sale, format din țări neutre sau supuse, manipulabile, șantajabile la nevoie, care, prin plasarea lor geografică, să-i consolideze liniștea politică. Așa, cu dicționarul pe masă, nu putem să nu observăm că toți acești analiști îngrijorați de soarta Europei caută, de fapt, crearea unui cordon de stabilitate în jurul frontierelor sale estice și sudice prin amăgirea acestor state candidate că vor deveni state membre cu drepturi depline.

Aici e momentul să preia cuvântul Marele Înțelept spre a ne reaminti că țările candidate trebuie să facă eforturi, reforme, tranziție, că trebuie să accepte și să refuze. Să se alinieze unui anume standard „european”. Iar de aici, din culise, ne permitem o nouă observație care îi va enerva la culme. Cordonul de securitate nu se creează cu condiționalități, aceasta denotă vulnerabilități, slăbiciune, indecizie. Cordonul se obține, așa cum — bine ați remarcat, stimați comentatori! — fac puterile globale. Nu cer reforme, chiar dacă acestea ar fi mai mult decât necesare. Nu pun condiții, deși le-ar ușura munca. Și nu amână! Își cunosc bine cronometrul și preiau, alipesc, includ atunci când le este necesar. Veți spune că Europa se dorește un pol de prosperitate economică. Am înțeles. Dar vin momente critice în istoria lumii, în care prosperitatea are nevoie de securitate. Și aici intervine arta gândirii strategice, arta prioritizării. Este mai important vechiul mit al economiei mult mai dezvoltate decât în alte regiuni sau realitatea securizării frontierelor și a activelor de pe teritoriul european? La fel cum, în statele din vecinătatea imediată, este mai importantă reforma sau aderarea ca tentativă de consolidare a securității? „Potențialul cordon de instabilitate de la frontierele europene” (Visegrad Insight) cuprinde țări care mai au mult de parcurs până la consolidarea unui regim politic coerent. Poate decenii. Poate mult mai mult, fiind vorba despre regiuni care nu au fost alintate cu binefacerile democrației, poate niciodată. Pentru țările welfare închiderea frontierelor și văicăreala continuă par mai importante. Pentru statele candidate, o ancoră de stabilitate ar valora mult mai mult decât fondurile și promisiunile primite din toate părțile.

Dar aici, intervine o problemă pe care, de regulă, conferințele și think-tank-urile refuză să o pronunțe: „cine” este Europa? Are această Europă o identitate sau improvizează în funcție de situație? Să traducem. Oficial, Europa este o putere democratică, iubitoare  de drepturile omului și domnia legii. Care a menținut relații economice cu Rusia dincolo de acestea, care și-ar dori în mare parte refacerea acestor relații. Corupția din Albania este condamnabilă, dar neașezarea guvernelor de la Sofia poate fi acceptată. Extrema dreaptă nu are accept constituțional pe teritoriul european, dar ea a pătruns în aproape toate parlamentele naționale, spre a nu mai vorbi despre cel european. Conform „rule-of-law”, aceste formațiuni ar trebui excluse din lista celor legal acceptabile. Ele sunt de rău augur în anumite state candidate, dar fac legea în statele membre. Comunismul nu a fost, până la urmă, condamnat de Uniunea Europeană, ci doar de părți din ea, de anumite instituții. Deci, pe fond, este acceptabil. Nu, nu în Macedonia de Nord, dar nici nu se vede curajul de a separa apele. Ca urmare, Europa aceasta este deschisă extremelor? Este permisivă? Le acceptă doar dacă s-au născut în interiorul său, iar nu în vecinătate? Ea, Europa, se dorește pusă la adăpost din calea necazurilor vremii noastre, cu toate că numeroase conflicte își au originea tocmai în Europa? Vrea să fie o putere globală, dar numai când e de dat exemple și modele, nu acum, când nori negri acoperă fiecare regiune a planetei? Se menționează, pe bună dreptate, în dezbaterile la care ne-am tot referit, faptul că în cele mai recente documente ale UE se vorbește despre consolidarea frontierelor, despre decarbonizare, despre reforma instituțiilor, adică despre aspecte interne, în timp ce, dincolo de aceste frontiere, Europa nu există. Există voci nu tocmai la unison ale statelor membre, există ambiții și chemări la unitate, dar nu am văzut încă o voce comună, acceptată și respectată. Pentru că, sau poate tocmai din acest motiv, Europa nu este o uniune politică. Este — sau a fost la ceasul căderii Zidului Berlinului — o dorință de uniune politică, dar, în fapt, este o alăturare de interese diferite, dacă nu divergente, în situațiile limită. Amalgamul de competențe federaliste și absența instrumentelor specifice, de discursuri centrifuge, naționaliste și de interese, îndeosebi economice, care le cenzurează, creează imaginea unui mozaic nu tocmai așezat în propria identitate.  Dar acesta nu e o noutate! Doar subita descoperire a unora care nu au curajul să și pună degetul pe rană: mai multă unificare reală sau tot mai multă contradicție în termeni?