Sorin Scurtulescu (n. 1979, la Timișoara) a studiat pictura cu pictorul timișorean Constantin Flondor și cu pictorul Geoff Morten, în Sunderland (Marea Britanie). Din 2015 este reprezentat, la Viena, de către curatoarea Denise Parizek, iar începând din 2018 colaborează cu istoricul de artă și scriitorul american Alan Jones, care va fi și autorul primei monografii a pictorului, intitulată Italian Paintings. 

A obținut bursa de studii postdoctorale Vasile Pârvan, la Accademia di Romania de la Roma, și bursa postdoctorală Nicolae Iorga, de la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția. Până în prezent a participat la peste 100 de expoziții internaționale și naționale. Este co-fondator al grupului NOIMA, din 2003, alături de Ciprian Bodea, Dan Gherman, Cosmin Frunteş, Andrei Rosetti.

Robert Șerban: Mărturiseai, cândva, că cea mai de preț posesiune a ta este dexteritatea. În pictura pe care o faci nu asta se vede, în primă instanță. Ce e, de fapt, pentru tine, dexteritatea, ce înseamnă ea, dincolo de definiția din dicționar?

Sorin Scurtulescu: Cum, pictura mea nu dă impresia că este realizată și cu dexteritate? Adică, cu îndemânare? Bine, păi dacă e așa nu mai dau alte răspunsuri, în caz că mai aveți și alte curiozități despre pictura mea…

R.Ș.: În primă instanță, nu asta „trădează” lucrările tale.

S.S.: Astfel, ca adineauri, aș fi putut răspunde, în urmă cu câțiva ani, la această întrebare, dar acum spun că, în acest domeniu, dexteritatea nu este cea mai bună țintă de urmat. Ea este aprinsă cel mai mult în mintea ucenicului pictor și în anii de început. Atunci când vrei să pictezi ca un spadasin tânăr, repede, cu multe efecte speciale și să faci spectacol, dorind aprecierea imediată și cu orice preț.

Acest tip de atracție dispare repede, deoarece e de scurtă durată atât pentru pictorul însuși, cât și pentru colecționar, curator sau muzeograf. Dexteritatea, nedublată de contemplație, gândire, creativitate, tehnică, inventivitate, concept, experiment, poate deveni superficialitate și, de multe ori, repetitivitate sau manierism. Greșit este să consideri un pictor că are un stil propriu doar prin faptul că-și repetă cu dexteritate propriile manierisme, forme și semne realizate întotdeauna asemănător.

Pictura pe care o fac este una experimentală, directă, care folosește ca material clasic vopseaua de ulei și pânza de in. Folosesc materialele cele mai bune, din punct de vedere tehnic și chimic. Doresc să storc din această modalitate tehnică cât mai multe posibilități, dar nu oricum, ci să dau, la final, senzația că exprim nu prin chin și muncă imaginea finală, ci că ea a apărut natural, precum respirația, pe care nu o mai percepem mental.

Naturalețea și stilul vin prin multele ore de muncă, pictând mult apar și lucrări de calitate. Dorința multor pictori de a picta puțin și a da naștere la capodopere este rar realizabilă. 

R.Ș.: Și ce mai e, azi, dexteritatea pentru tine?

S.S.: Dexteritatea este acea ușurință cu care poți face o pictură, și pe care o poți dobândi doar dacă lucrezi foarte mult. Apoi, și dacă vei pica din cer, cu o pânză în mână și o pensulă cu vopsea, până ajungi jos, poți realiza un semn care să devină capodoperă.

R.Ș.: Nu sunt mulți pictorii care pictează, noaptea, în plein air. Ai făcut-o la Roma, la Veneția, la Viena. Mai pictezi pe întuneric? Care e miza, de fapt, a acestui demers, ce se vede când nu e lumină?

S.S.: Am început la Roma, în 2011, să pictez plein air nocturn, în Piazza di Spagna, pe acele trepte, printre mii de turiști. Am realizat un desen nespecific mie pe trei pânze, după trei fotografii nocturne, realizate cu timp lung de expunere, în aceeași locație, noaptea. Apoi le-am completat la fața locului. Alte două lucrări mai mari, cu latura maximă de doi metri, le-am realizat de pe Ponte Sant Angelo și de pe Colina Pincio. Mi-am spus atunci că, peste câțiva ani, fizic, nu voi mai putea face acest lucru pe stradă, la Roma. Unele lucruri trebuie să le faci la vârsta potrivită. Plein air la Roma, Veneția, Viena, Milano noaptea, înseamnă curaj, dar și un tip de performance.

Faptul că nu prea mai sunt pictori care fac acest lucru noaptea mi-a sugerat că e un segment la care pot să contribui. 

Cel mai greu, noaptea, este să-ți găsești o paletă potrivită, din punct de vedere cromatic, deoarece vezi mai mult alb-negru, tonal. Din acest motiv, unele din primele lucrări erau prea reci, fiind pictate lângă lampadare stradale, cu lumină caldă, iar dimineața, lumina naturală îmi confirma un alt eșec. Riscul face parte din pictura mea. Dacă nu ai curaj să riști, nu vei putea picta niciodată. Pânza albă îți poate produce o mare anxietate. Motivația mi-a fost dată și de faptul că, istoric vorbind, au fost create, procentual, puține picturi nocturne, mai ales în aer liber. Astfel că am experimentat în această direcție, obținând rezultate pe care nu le poți intui, gândi în atelier. 

Căldura zilelor de vară în Italia și răcoarea nopții sunt un alt motiv. Apoi, dorința de a dilata timpul, ziua studiind în biblioteci, galerii și muzee, iar noaptea pictând. Astfel, un an devine un an și jumătate. 

Da, mai pictez pe întuneric, mai ales în orașele mari, unde este o scenografie datorată iluminatului stradal, arhitectural.

Miza este însăși pictura și modalitatea de a surprinde efectul sintetic, scenografic și concentrat, pe care doar decupajul creat de lumina artificială, combinată cu cea nocturn-naturală, ți-o poate da. Noaptea, Domul din Milano este mult mai interesant din punct de vedere vizual decât ziua. Când nu este multă lumină, apare un alt tip de lumină internă. Vizual, niciodată nu am căutat întunericul total, ci sinteza luminii nocturne. Acele pâlpâiri, acele fluctuații și accente de lumină și culoare, care produc atmosfera din picturile mele nocturne, nu pot fi create cu ajutorul imaginației. Orașele, noaptea, sunt imense scene de teatru, pline de reflectoare așezate scenografic. Astfel se produce mister și poveste vizuală care îți stârnește mintea spre multiple gânduri poetice. 

R.Ș.: Preferi suprafețele mari de pânză sau te simți mai confortabil în cele mai restrânse? Întreb fiindcă ai nu puține lucrări mari, dar și pentru că mărimea, în artă (și poate că și în afara ei), e mai greu de controlat, de gestionat, de manipulat. Occidentul a reintrodus dimensiunile mari în ecuația succesului, dar chiar e o componentă reală a sa?

S.S.: Renunț la confort atunci când pictez. Unele imagini cărora le dau naștere se potrivesc suprafețelor mari, altele, dimensiunilor mai mici. Lucrările mari sunt, într-adevăr, mai greu de manipulat, dar imaginează-ți că lumea ar fi fost făcută mai mică, dacă Dumnezeu s-ar fi gândit la acest lucru. Lucrările mari produc o altă senzație, privitorul devine parte din lucrare, cuprinzându-l. 

Nu sunt de acord cu succesul datorat mărimii unei picturi. O pictură mică de Giorgio Morandi arată foarte bine lângă orice pictură contemporană de mari dimensiuni. Dar un Rothko nu ar fi avut succes dacă nu ar fi realizat și picturile sale de mari dimensiuni. 
Conceptul de fabrică, inventat de Andy Warhol și preluat de Jeff Koons, Takashi Murakami, Damien Hirst, prin care mulți asistenți talentați pun în practică conceptele artiștilor enumerați, produc lucrări finale de orice dimensiune, în funcție de cerințele galeriei, colecționarului, curatorului. Acești artiști nu mai ating lucrarea finală, ci doar o expun, apoi o vând colecționarilor înscriși pe o lungă listă de așteptare. 

R.Ș.: Te rog să-mi spui care este lucrarea ta preferată și de ce, din miile pe care le-ai făcut până acum. Știu că e complicat să alegi doar una, dar în viață facem des asta: alegem doar un lucru singur.

S.S.: Venezia d’Oro, 2020, ulei pe pânză, 205 x 260 cm. Am realizat mai multe lucrări cu această fațadă, vreo șapte la fața locului, dar, la începutul anului 2020, am pictat în atelier două lucrări mari, numite Veneția de Argint și Veneția de Aur. Cea de argint, inspirată de prietenul meu, istoricul de artă și scriitorul american Alan Jones, care, într-o discuție despre ce culoare i s-ar potrivi Veneției, mi-a spus că el consideră cea mai potrivită nuanța argintie. Dar, lucrând la această prima variantă, simultan lucram într-o tehnică specifică maeștrilor picturii venețiene, în straturi transparente, așezate peste o pastă plină de culoare deja uscată, această Venezia d’Oro pe care, poate, o voi expune anul acesta la Timișoara. Îmi place deoarece are o atmosferă specială, datorită transparențelor calde, aurii. Te duce cu gândul la mozaicele cu mult aur de la această Bazilică, producându-mi o impresie puternică. Ea amintește și de succesul pe plan internațional pe care Veneția l-a avut, rămânând un oraș unic. 

R.Ș.: Ai sărit de 40 de ani, dragă Sorin. Cum simți schimbarea, cum se maturizează un pictor, ce ți se întâmplă bun și/sau rău?

S.S.: Anul acesta am împlinit 41. Acum realizez ce mai am de făcut pe două picioare și că tocmai acest timp limitat al vieții îți dă motivația puternică de a face. Dacă am fi veșnici, am face mai lent sau deloc lucruri. Am realizat că am parcurs începutul, că mi-am consolidat o bază solidă în acest domeniu al picturii și că, de acum, urmează ceea ce contează, experimentul și bucuria pură. Anul acesta, alături de Noima și Constantin Flondor, am o expoziție la Muzeul de Artă din Ulm, până pe 6 septembrie. Voi continua cu Noima la Paris, la Galeria Joseph, până pe 10 septembrie, și la Centrul de Artă Contemporană din Belgrad, din 6 august. Curând, îmi va apărea primul catalog monografic, Italian Paintings, cu un eseu scris de Alan Jones, cel care a scris și best seller-ul despre Leo Castelli și un studiu despre dealerii de artă din New York. 

Întâmplările rele pot dispărea dacă le înlocuiești cu întâmplările bune. Cele rele nu au o relevanță constructivă și le uit repede.

R.Ș.: Un grup, cum e Noima și din care faci parte de ani buni, alături de Andrei Rosetti, Ciprian Bodea, Cosmin Frunteş şi Dan Gherman, înseamnă nu doar prietenie și armonie, ci, bănuiesc, și discuții în contradictoriu și polemici legate de artă, de modul în care fiecare membru al grupului vede pictura. Care e ideea pe care o dezbateți cel mai des și cu foc?  

S.S.: Un grup ca Noima, care rezistă din 2003, trece prin multe filtre. Pe lângă prietenie și armonie pentru a crește calitativ, au existat: invidie, certuri constructive, supărări aprinse, dar și stinse, bătălii conceptuale, discuții contradictorii. Într-o noapte, la Viena, aproape o bătaie fizică, atenuată parțial, deoarece e bine să fie consumate și descărcate astfel de instincte, dacă e necesar. Noi cinci suntem cei mai apropiați și sudați, deoarece am construit împreună tot ce avem ca grup, în prezent. Cât de curând va apărea și un prim documentar video despre Noima. 

Ideea pe care o dezbatem des este aceea de a nu simula că realizam artă contemporană, ca în Occident, ci aceea de a duce acolo ce avem noi total diferit. Altfel, mergi degeaba la Viena, Veneția ori Paris. Clișeele nu mai contează, iar saturația celor care copiază și mimează cu falsitate nu o căutam. Mai bine să contribui cu puțin și unic, decât cu mult și fals. Toți ar trebui să conștientizăm acest aspect, fiindcă din acest motiv ne-am și născut. 

R.Ș.: Te știu ambițios, puternic, răzbătător. Ești genul de artist care-și propune ținte, care vrea să facă tot mai mult și mai bine. Ești activ, prezent, dinamic. Care va fi următorul și marele tău pariu artistic?  

S.S.: Următorul pariu deja îl am în minte și-n suflet. Acela de a păși peste fundația cimentată solid de până acum și de a porni de la capăt, complet liber și total diferit vizual față de ce cunoști că am făcut până acum. Ai nevoie de multă muncă ca să poți face așa ceva. Apoi, vin doar bucuria și libertatea creativă. 

R.Ș.: „Arta momentului nu se produce pentru a fi pusă în casă”, crede artistul vizual Mihai Zgondoiu, din aceeași generație cu tine. Așa e? 

S.S.: Cred că arta nu se produce, ci se creează, dar înțeleg ce a dorit să exprime Mihai Zgondoiu, pe care îl consider un bun artist, ancorat în manipularea inteligentă a posibilităților artei contemporane. 

Produs și creat par sinonime, dar primul cuvânt parcă conține mai puțin suflet. E ca și cum în Biblie s-ar scrie că Dumnezeu a produs lumea, și totul a fost bine. Eu cred că noi încercăm să înțelegem nemărginirea marii creații creând, la rândul nostru și la nivelul nostru, ceva care ne ajută să înțelegem mai bine. Și galeria este o casă, și muzeul este o casă. Desigur că există creații artistice care sunt efemere, de tip acțiune, performance sau cu care nu poți sta în dormitor ori sufragerie. Gândește-te la Fântâna lui Duchamp sau la sculptura monumentală precum Coloana fără sfârșit, de Brâncuși, ca să nu te tulbur cu altele mai ciudate.

Eu, personal, nu țin cu orice preț să-mi numesc pictura pe care o realizez artă contemporană. Din acest motiv stresul dispare. Ceea ce este contemporan azi nu mai este contemporan mâine. Îți dai seama ce stres și panică pe artiștii numiți contemporani, greu… Pictura va rămâne pictură și azi, și mâine, și poimâine. Este asemănătoare poeziei și muzicii. Dacă e bună, rămâne actuală, vie pentru totdeauna. 

R.Ș.: Ce i-ai spune unui extraterestru, care te-ar surprinde pictând, că faci? Ce (mai) e pictura pentru tine? 

S.S.: I-aș spune să ia un creion sau o pensulă și să se așeze lângă mine fiindcă doar așa, prin desenul și pictura de observație, ar putea înțelege mai bine creația lui Dumnezeu, Cel care a făcut lucrurile vizibile și invizibile. Altfel, îi va fi tare greu să înțeleagă lumea doar din punct de vedere teoretic. Trebuie să o privească, să o contemple, să o studieze. Înțelegând analitic toate acestea, va putea să facă mai apoi o sinteză pentru prietenii săi, când se va întoarce pe planeta lui, prezentându-le și câteva forme de pe Terra într-o expoziție.
Pictura, pentru mine, este un limbaj ajutător care îmi completează posibilitățile sufletești de exprimare, dar și o modalitate prin care pot înțelege mai bine creația vizibilă și invizibilă.

Interviu realizat de Robert Șerban