Pare că trăim vremurile științificității absolute. Tehnologia digitală, raționamentul științific, înțelegerea și controlul fenomenelor fizice sau chimice, demonstrația logică sau matematică, intervenția salutară a biologului ori a medicului în sistemele vii, până la nivel sub-celular, invențiile și inovațiile de tot felul sunt realități sociale pe care, astăzi, nimeni nu le mai poate ignora. Statul și societatea există și evoluează grație cunoașterii științifice, a principiilor și a enunțurilor pe care știința ni le pune la dispoziție. Morala însăși pretinde că s-a științificizat, iar politica are aceleași ambiții. Astfel stând lucrurile, credem că suntem îndreptățiți a ne întreba: mai avem nevoie de ideologi și de ideologii?

O sumedenie de cărți publicate în ultimii ani și care și-au propus să lămurească relația științei cu ideologia susțin că aceasta din urmă nu este altceva decât o minciună, o fantasmagorie, o falsă reprezentare a realității, un fanatism asumat de cei care sunt plini de prejudecăți ori o modalitate naivă de a înțelege lumea și viața, prin raportare la niște pseudo-principii, în numele și pentru respectarea cărora totul (sau aproape totul) este permis. În parte, acest „rechizitoriu” făcut ideologiei este de înțeles, mai ales într-o țară care a cunoscut și a trăit drama a tot felul de ideologii, de la fascismul legionar la socialismul stalinizat. Și, totuși, după 1989, în România, numărul partidelor politice a explodat. În spațiul public, s-au înghesuit liberali, țărăniști, social-democrați, ecologiști, liber-schimbiști, socialiști, agrarieni, naționaliști, populari, progresiști, ba chiar și anarhiști. Și toți aceștia pretindeau că posedă o identitate ideologică, aptă să-i deosebească și să-i facă mai buni și mai atractivi din punct de vedere electoral decât toți ceilalți. O bună bucată de vreme, după tragicele evenimente din decembrie 1989, românii s-au împărțit — în realitate, s-au divizat — după criteriul convingerilor politice pe care le nutreau, deci raportându-se la o anumită identitate ideologică. Liberalii îi detestau pe socialiști, țărăniștii îi condamnau ferm pe naționaliști, iar aceștia din urmă îi doreau pedepsiți pe toți ceilalți. Starea aceasta de bellum omnium contra omnes a fost hrănită de ideologie. Mai apoi, treptat, discursul public s-a schimbat, iar locul mărcii ideologice a fost luat de un jargon tehnic din care nu lipsesc categorii precum „stat de drept”, „guvernanță corporativă”, „dezvoltare durabilă”, „eco-guvernanță”, „societate digitală”, „capacitate rezilientă”, „spațiu fiscal”, „plan de redresare”, „dezvoltare locală”, „sustenabilitate”, „liberă circulație”, „societate democratică”, „integrare europeană”, „apărare comună” și altele de aceeași factură și cu o sonoritate comparabilă. Se pretinde, de către cei care vehiculează acest limbaj, că el este unul tehnic sau tehnicizat și, în orice caz, derobat de orice fel de ideologie. Nimic mai fals! Este suficient să fim atenți la discursul public, asumat de politicienii vremurilor pe care le trăim. Aproape întotdeauna, acest discurs implică o comparație și o delimitare față de valorile și realitățile politice asumate „de ceilalți”, din afara spațiului euro-atlantic. În interiorul acestui din urmă spațiu, adică „la noi”, omul se naște și trăiește liber, având posibilitatea de a se bucura de beneficiile statului de drept, ale democrației de inspirație liberală și ale economiei de piață. El poate munci și se poate îmbogăți fără ca statul să-l poată deranja, atâta timp cât își plătește impozitele și nu comite infracțiuni. „La ei”, adică „la ceilalți”, regimul politic este autoritar sau totalitar, astfel că individul se naște „în lanțuri”, trăiește sub controlul statului și se bucură numai de ceea ce statul îi permite să dețină și cât îi permite să dețină. Averea personală și, implicit, libertatea sunt niște himere, pentru că individul poate fi oricând și în orice condiții lipsită de ea, indiferent dacă el muncește și trăiește respectând legea. Numai că tocmai acest mod de a compara „lumea noastră” cu „lumea lor” este și nici nu poate fi altfel decât ideologică. Până la urmă, ideologia încorporează un set de valori și de principii pentru care o comunitate este dispusă ori este constrânsă să lupte. Cu cine? Cu cei care împărtășesc alte valori și alte principii. Din punct de vedere ontologic, această adversitate hrănește ideea de ideologie și îi justifică existența. Când, în mod eronat, după prăbușirea comunismului în Europa, F. Fukuyama afirma că suntem martorii sfârșitului istoriei, el, de fapt, se gândea la faptul că modelul occidental de viață l-a pierdut pe principalul său adversar — comunismul — și că, cel mai probabil, în lipsa unei confruntări ideologice est-vest, un fel de pax universalis se va instaura pe tot globul. Viața a dovedit că F. Fukuyama a greșit, pentru că, în realitate, și în prezent, lumea trăiește și evoluează în contextul unor confruntări ideologice, în spatele cărora stau viziuni foarte diferite asupra lumii și moduri foarte deosebite de a controla și gestiona realitățile acestei lumi. Prin urmare, ideologiile nu au murit și de ideologi mai este încă nevoie. Cei din urmă — sub condiția de a fi cunoscătorii de care vorbea M. Weber în celebra sa carte „Savantul și politica” — au rolul de a contura și de a clarifica ideologiile, văzute în forma unor ansambluri coerente și închegate de principii și valori, în respectul cărora se organizează statul și societatea și sunt disciplinate relațiile foarte complicate angajate de autoritățile publice cu particularii.