Într-un binecunoscut eseu intitulat Cele trei regiuni istorice ale Europei, reputatul istoric Szücz Jenö explica metabolismul prin care fiecare dintre regiuni „a ieșit” din antichitatea romană, structurându-și formula socio-politică pe care avea să evolueze în următoarele secole. Dacă Vestul separa spațiul credinței de cel politic, deschizând un amplu orizont de coagulare a relațiilor private, Estul — ulterior rusesc —, dimpotrivă, subordona socio-politicul credinței și, implicit, relațiile private status-ului public. Europa Centrală prelua economic aspecte vestice, dar întârzierea cu care se adapta inovațiilor urbanizării și secularizării i-au marcat anatomia relațiilor sociale.
Fără a intra în detaliile — altfel, extrem de incitante și argumentate —, vom spune doar că Vestul transfera centrul de greutate al societății în „parteneriatul” de un fel sau altul între indivizi, între privați, favorizând de timpuriu (re)apariția culturii contractelor, cu drepturile și obligațiile corespunzătoare. Vasalitatea, configurarea relațiilor de putere dinspre societate spre stat, practic întemeierea statului pe aceste relații deja consolidate va conferi ideii de contract autoritatea majoră în spațiul secular. Contractul garanta libertăți, dar acestea erau marcate dintru început de conștiința limitării lor în spațiul public! Separarea sacrului de politic a transferat asupra fiecărei sfere dimensiuni deja asumate: absolutul, în cele spirituale, limitarea, în cele pământești. După cum arată Szücz Jenö, constituirea târzie a statelor absolutiste în Occident nu a putut anula delimitarea menționată, ci a preluat-o în structurarea propriului proiect.
În Est — și includem aici Europa Centrală care, în plan socio-politic, este creditată cu preluarea elementelor estice —, separarea sacrului de profan nu a avut loc la începutul feudalismului tocmai datorită persistenței Imperiului Bizantin, prelungind și consolidând tocmai esența sacră a legii, constituirea sa „de sus” spre a fi aplicată „în jos, spre popor”. Societatea devenea un destinatar, nu parte la crearea normei! Contractul devine o blasfemie, iar drepturile decurg, „firesc” (?), din interpretarea textelor sacre, fie ele creștine sau musulmane. Absolutismul care se instaurează de timpuriu și are viață lungă este întemeiat tocmai pe această sursă religioasă a legii, a Legii (!), și subordonează relațiile sociale față de această sacralitate.
Partidele Legii
De ce am avut nevoie de această introducere? Observăm că la scara Europei activează un număr important de partide care și-au inserat în denumire cuvinte precum Lege, Drepturi sau Libertăți. Le-am scris cu majuscule tocmai spre a invoca retorica pe care politicienii în cauză o pun în joc cu speranța colectării unui număr cât mai mare de voturi — confirmări ale Dreptății și Legitimității lor. O privire mai atentă ne-a trimis înapoi la istorie. Partidele din Occident, fie au termenul Lege în denumire și sunt partide minore, deseori în afara parlamentului, fie au termeni precum Drepturi și Libertăți în titulatură, cele mai bine cotate/votate fiind cele din Olanda: VVD/Partidul Popular pentru Libertăți și Democrație (cu 33 mandate de deputați din 151, respectiv 13 senatori din 75) și PVV/Partidul pentru Libertăți și Drepturi (cu 20, respectiv 9 mandate).
La polul celălalt, partide din „Estul” descris de Szücz Jenö au mult mai des termenul „Lege” în denumire și, cu acest „program”, au intrat în legislative, uneori cu procente considerabile. Aici, desigur, conduce AKP/Justiție și Dezvoltare, partidul aflat la putere în Turcia, cu 294 mandate din 600, urmat îndeaproape de Lege și Justiție al lui Jaroslaw Kaczynski, cu 216 mandate din 412 în Sejmul polonez, respectiv cu 56 senatori dintr-un total de 92. Chiar dacă statistica l-ar așeza pe primul loc, am preferat totuși această ordine prin prisma reformelor implementate sau încă avute în vedere. Vom adăuga mențiunea că politicienii polonezi au conjuns Lege și Dreptate, amintind de antica și atât de actuala dezbatere dacă legea e suficientă spre a face dreptate sau dacă, altfel pus, dreptatea este numai consecința aplicării unor legi, presupuse bune…
Dincolo de „campioni” se cuvine să amintim și celelalte partide care au apelat la această „coafură stilistică”: în Albania, Partidul pentru Justiție, Integrare și Unitate, are numai 3 madate din 140 ale parlamentului și este un partid etno-naționalist; în țară mai sunt alte 6 (!) partide, neparlamentare, care au în denumire cuvintele Lege, Legalitate, Libertăți. Bulgaria participă la joc prin Mișcarea pentru drepturi și libertăți, intrată în legislativ cu 26 deputați din 240, dar a și constatat dizolvarea Partidului Bulgar al Democrației Constituționale (!). Italia propune și ea partidul de stânga Libertate și egalitate, cu 14 deputați (din 63) și 4 senatori (din 315). Lituania a înregistrat un partid populist, ușor eurosceptic, de dreapta oricum, numit Ordine și Justiție, intrat în Sejm cu 8 deputați (din 141). Cehia e reprezentată de Partidul SPD/Libertate și Democratie Directă (cu 22 deputati din 200), eurosceptic, antimigranți, dar și cu două grupări regionale, extraparlamentare, Partidul Cetățenilor Liberi (libertarian, eurosceptic), respectiv Partidul Drepturilor Civice (de stânga). Slovacia, cu un parlament fragmentat politic, are, în postura de formațiune cu cele mai multe mantate, Partidul Libertate și Solidaritate (21 deputati din 150), dar și două partide extraparlamentare, Lege si Justitie, respectiv Libertate. Iar Muntenegru are, la rândul său, înregistrată o formațiune, Justiție și Reconciliere, partid bosniac, social conservator, extraparlamentar.
Ce putem spune după această trecere în revistă? Puține partide cuprinzând termenul de Lege sau corelativii, Drepturi, Libertăți, puține sunt de stânga, având în program drepturi propriu-zise. Și acolo unde sunt, sunt marginale, neparlamentare (de regulă) sau cu foarte puține mandate (Italia). Cvasimajoritatea sunt partide de dreapta, naționaliste, eurosceptice, antimigranți. Dacă în Italia sau Olanda declarația de intenție merge spre „drepturi și libertăți”, în Polonia și Turcia, Legea și Justiția sunt campioane. Adică în vest, individul este în continuare destinatarul declarat al campaniei politice, al eforturilor puterii, iar în est, societatea, în ansamblu, „organismul social”. Fiind partide de dreapta, „organismul” însemnă națiunea!
Magia albă a legii
Legea, în opoziție cu contractul (fie el chiar un contract social), legea „vine de sus” — de la Parlament, de la un lider puternic, charismatic, autoritar, sacru sau ridicat prin mecanismele religiilor politice la rang de Marele Preot al Religiei Naționalist- Juridice. Cum aminteam, finala pentru desemnarea „celui mai mare preot” îi are ca protagoniști pe Jaroslaw Kaczynski și pe Recep Erdogan. Dar finala nu se joacă! Pentru că ea există numai pentru analiști, pentru istorici, nicidecum pentru protagoniști.
Legea — cu majusculă și hlamidă — nu este mai bună într-o țară decât în alta! Este Lege, înzestrată cu toate atributele (iluziei) absolutului, ale puterii (desăvîrșite), ale Dreptății! Legea astfel definită și înțeleasă ne trimite la biblioteca de istorie să învățăm cum a ajuns în această postură, și apoi la mitologie, spre a-i înțelege metabolismul intern. Din istorie aflăm că în această parte de lume, Legea a fost și a rămas pilon fundamental al construcției statului, iar înnobilarea acestora s-a făcut prin adăugarea atributului „național”!
Sentimentul de securitate și control pe care contractualismul l-a dezvoltat în Occident a ridicat aura normei juridice la rang de entitate obiectivă, neutră, instrument al pacificării și ordinii. Nu ne referim la nesfârșitele războaie între nobili — ceea ce ne-ar trimite la greaua naștere a dreptului internațional —, ci la dreptul „intern”, din viața de fiecare zi a societăților. Statutul de autoritate și încrederea de care s-a bucurat legea în această parte de lume au condus la descrierea legii ca fiind potențial universală, dovadă a evoluției societăților din stadiul de haos în cel de ordine întemeiată și păstrată cu ajutorul acestei Chei magice. Ca urmare, existența legii era consecința cea mai pertinentă a maturizării unei societăți, iar stabilitatea internă, alături de progresul cultural, încununa întreaga filosofie politică. Se reifica astfel antica familie a divinităților grecești: Themis (zeița ordinii și a Legii) a avut trei fete (am spune, azi, trei forme de manifestare) — Dike (justiția), Eirene (pacea) și Eunomia (armonia). Prezența acestei „familii” într-o societate putea fi interpretată religios, politic, economic sau filosofic, dar, oricum, încununa o speranță socială.
Ca urmare a contractelor (sociale sau private), autorii lor simțeau că recuperează aura eroilor antici, dobândeau puteri și autoritate.
Basmul se frânge, însă, odată cu secolele XVIII–XIX, când, rând pe rând, fiicele lui Themis sunt luate în arendă de discursul naționalist. Întâi armonia, apoi pacea, apoi feluritele interpretări „naționale” ale justiției! „Pretențiile de universalitate, obiectivitate, impersonalitate ale legii devin palpabile și plauzibile prin medierea mitică a națiunii, legea fiind strcturată și dependentă de caracteristicile particulare ale fiecărei comunități”! (P. Fitzpatrick). De aici, imperialismul, impunerea legii și a culturii câte unei regiuni peste întregul teritoriu al noilor state (naționale), „naționalismul juridic”, cum este cunoscut în literatura de specialitate.
Magia neagră a legii
Noii eroi aveau nevoie de suport „obiectiv” pentru marile lor proiecte statale. În Vest, recapitulau tocmai destinul defunctului Imperiul Roman (Romano-German), în Est ambiționau tocmai o prelungire a mitului Imperiului Bizantin. Și într-un caz, și în celălalt, premisele contractualismului și ale normelor venite dinspre societate (cererea de norme) spre putere, aceste premise erau răsturnate pentru (re)construcția Măriei Sale Statul. Cu Legea produsă de „sus”, spre beneficiul tuturor. Diferența o fac însă secolele de interpretare și raportare diferită la esența legii. În vest, moștenirea contractualismului păstrează accentul pe Drepturi, Libertăți și, cu excepția, Olandei, partidele „cu nume juridic” sunt rare și minore. În Est, aceste personaje politice devin eroi întemeietori ai unei noi ordini, create de politicieni care se cred și se substituie autorității spirituale. Aici, nici Credința, nici imperiul nu au lăsat loc pentru reforme!
Și atunci, politicienii, parlamentarii se consideră împroprietăriți nu cu dreptul temporar, trecător de a reglementa pentru o perioadă determinată, ci Legiuitori care instaurează ordinea și pacea și armonia. Ceea ce nu înțeleg aceștia este că realitatea este infinită în combinatorica evenimentelor posibile, este dinamică și profundă, în timp ce capacitatea mentală de înțelegere a unui om sau a unui corp leguitor este limitată din anatomia noastră. Textele produse cu pretenții de Lege sunt limitate, dar pretind să ordoneze o problematică mult peste aceste limite. Și atunci, Jaroslaw Kaczynski modifică structura Curților de justiție spre a se asigura de viitoarea componență a legislativului; modifică norme juridice spre a conferi legalitate unor acte sau decizii discutabile, dacă nu în răspăr cu constituția internă, nescrisă a culturii poloneze; Recep Erdogan ține în arest sau condamnare sute de mii de oameni spre a „simplifica” realitatea și a ordona ceea ce rămâne după propria înțelegere a Legii.
Dincolo de cifrele electorale, reale sau falsificate, oamenii aleg magia ideii de ordine. Ei nu votează ambițiile unui lider, ci un Mit. Iar politicieni abili știu să livreze acest mit cu titlu de Promisiune. Cu cât programul politic propriu-zis este mai redus în jurul ambițiilor de acaparare și păstrare a puterii, cu atât argumentele și retorica preiau mai mult din arsenalul mitic spre a umple cu magie lipsa de proiecte. În special acolo unde națiunea simte cumva că este amenințată în identitatea ei (de integrarea europeană, de geopolitică), recursul la magia constitutivă a Națiunii, a Puterii, a Ordinii se realiniază în jurul Marelui Zeu: Legea. Universală, dar preluată de Partide!