Robert Șerban: Pe vremea când eram adolescent, locuiam într-un bloc din Turnu Severin, în formă de U. Împreună cu părinţii, pe una dintre laturi, într-un apartament. Auzeam, fără să vreau, o mulțime de lucruri ce… ieşeau pe ferestre. Unul dintre ele mi-a rămas în minte și îi aparține unei mame al cărui plod se caftise cu unul de generația lui, o încasase și plângea. Și i-a reproșat mă-sa mamei învingătorului, de pe balcon: Copii, copii, doamnă, dar nici chiar așa! Zic și eu: Singurătate, singurătate, dar nici chiar așa! Sau chiar așa?
Paul Vinicius: Păi de-abia după ce ieșim din copilărie singurătatea capătă o complexitate și o profunzime care încep să ne preocupe cu adevărat, Robert. Iar pe măsură ce îmbătrânim și ne apropiem de limita finală a existenței noastre terestre, cu atât o înțelegem mai bine dar, în același timp, cu atât devine ea mai de necuprins, îndepărtându-ne împrejurul. Unul dintre înțelesurile la care am ajuns oarecum recent ar fi acela că, oricum am lua-o, singurătățile noastre personale sunt cei mai frumoși oameni, cele mai frumoase femei – sau bărbați – din lume. Fiindcă singurătatea are o mare legătură cu visele, idealurile și dorințele noastre de împlinire, fiind starea naturală în care acestea se întâmplă. Interpretată de cele mai multe ori ca o stare negativă, cu gust cel puțin amar, asta nu face decât să exprime ideea de intangibilitate a unei forme ideale, a unei perfecțiuni – a ceea ce se înțelege îndeobște prin fericire, în definitiv.
Că este numită sau nu în mod explicit în vreun text literar, acea singurătate primordială a scriitorului, singur în fața colii de hârtie sau a computerului sau, pur și simplu, singur înăuntrul creierului lui, cred eu că există întotdeauna, ca o condiție absolut necesară pentru elaborarea unui text literar. Mă refer la acea singurătate creatoare, acea izolare autoimpusă și liber consimțită a autorului față de tot ceea ce se întâmplă în jurul său, oricâtă hărmălaie și agitație s-ar întâmpla în acel perimetru al scrisului. Acea singurătate concentrată, acea liniște și nemișcare în care, încet încet, încep să se coaguleze gânduri, senzații, sentimente, materializându-se, în cele din urmă, în cuvinte, propoziții, versuri, fraze – adică materia intrinsecă a literaturii –, fie ea poezie, proză sau alt gen literar.
În afara acestei singurătăți esențiale – ca parte incipientă și imperativ necesară a actului creator –, singurătatea și, de fapt, mai exact, sentimentul de singurătate este, deloc întâmplător, unul dintre motivele recurente extrem de des întâlnite în toate literaturile lumii, de la începuturi și până în prezent. Aici cred că ea joacă un rol extrem de important în amplificarea emoțională și senzitivă a autorului, creându-i trăiri atipice, de excepție, la limitele umanului. Am putea-o vedea, fără a greși deloc, ca pe una dintre cele mai prezente, mai șarmante și mai iscusite muze ale poetului sau prozatorului. Izvorul căutării și atingerii visului, zborului, frumosului și perfecțiunii, aici se găsește și tot în acest punct de inflexiune se întâmplă sau nu, în planul reușitelor sau nereușitelor literare, transcenderea. Ba chiar popoarele de limbă portugheză au creat un cuvânt extrem de personalizat și deloc lesne de înțeles și, mai ales de tradus, pentru un anumit tip de sentiment de singurătate. I-au zis „saudade”. Eu l-aș traduce prin „tânjire”; tânjirea după ceva deloc precis și, din cauza asta, de neatins. Un cuvânt foarte muzical, parcă plutind, înconjurat de un halo magic, un fel de ceață luminoasă, neliniștitoare. Un simplu cuvânt, dar din cauza căruia atunci când mi-a fost oferită posibilitatea de a călători prin lume și când, sugerându-mi-se să aleg între două destinații de vacanță – practic să hotăresc între Franța sau Italia, ambele fiind locuri de vis pentru oricare scriitor –, eu am ales Portugalia, ceea ce bănuiesc că spune ceva despre felul meu de a fi și totodată despre importanța pe care o acord, ca om și scriitor, atât sentimentului în sine cât și subiectului și tematicii singurătății. Fiindcă mă simt îndatorat ei. Desigur că este o reprezentare cât se poate de personală aceasta, nu o propun și nici nu o proclam ca pe o unică regină a „balului” scrisului și nici nu găsesc că ar fi cazul s-o recomand altor scriitori ca pe singura modalitate de a atinge Everestul scriiturii. După cum nu le propun și nici recomand în vreun fel programul meu de scris, care se desfășoară îndeobște, sau, oricum, preponderent, în liniștea albastră a nopții și până la apariția acelui vuiet discret, în primă măsură, al zorilor. E treaba fiecărui autor să-și urmeze bioritmul personal și să-și întocmească programul de scris după cum îi vine lui mai la îndemână. Eu însă așa văd lucrurile și așa le prefer, Robert, dacă tot m-ai întrebat.
Văd, pe Facebook, că scrii constant poezie. Sau așa pare. De fapt, întrebările sunt: ce te inspiră? Cine? Când? Cum? Cât?
Și mie mi se pare tot așa… De fapt, uite, recunosc – fac și asta, pe-acolo. Dar înainte de a-ți răspunde punctual acestor întrebări la „foc automat” cu care m-ai „mitraliat”, pentru a avea o imagine mai exactă a fenomenului, hai să-ți fac o mică istorie a relației mele cu Facebook-ul, la care mi-am făcut cont abia prin 2012, dacă nu mă-nșeală memoria. O consider necesară pentru înțelegerea felului în care Facebook-ul a devenit o parte a existenței mele – de ce, cum, când, cât și, în definitiv, oare ce cred eu că fac acolo, nu?
Auzisem de Facebook de prin 2007 sau 2008, dar în primă instanță mi-am zis că-i o prostie în care nu are sens să mă bag. Păi da, la ce i-ar fi trebuit unui tip extravertit ca mine, care trăia extrem de activ și intens fiecare zi, care se împrietenea foarte ușor și avea deja o groază de prieteni, amici și cunoștințe, la ce i-ar mai fi trebuit lui vreun alt spațiu de socializare, când viața lui de zi cu zi era mereu plină-ochi și încă tot nu-și găsea timp suficient ca să facă tot ce și-ar fi dorit? Facebook-ul ăsta o fi pentru oameni posaci, îngândurați, singuratici și rupți de lume – mi-am zis –, ce naiba să caut eu acolo? Așa că nici n-am mai vrut să aud de el. Iată însă că în toamna lui 2011, după o tăcere poetică prelungă, de ceva mai mult de nouă ani – fiindcă, totuși, în 2005 și 2006 îmi apăruseră două volume de dramaturgie –, mi-a apărut cel de-al patrulea volum de poeme, Liniştea de dinaintea liniştei (Editura Tracus Arte, Bucureşti). Deși acest volum a fost primit foarte bine de critica de specialitate și a mai și câștigat trei premii importante, nu am putut ca să nu sesizez faptul că generația mai tânără a poeziei românești habar nu avea de mine. Cel puțin autorii care nu se preocupau de poezie decât de puțină vreme și nu evoluaseră în perioada 1998-2002, timp în care debutasem și îmi apăruseră primele trei volume, nu știau nimic despre mine, iar observația unuia dintre ei, făcută pe pagina în care apărea postat topul, în plină desfășurare, a celei mai bune cărți de poezie a anului 2011, în Agenția de carte, mi s-a înfipt în creier și m-a pus pe jar. Zicea tânărul ăla cam așa: „Se vede cât de corect este topul ăsta… Adică, tipul ăsta, Paul Vinicius, are mai multe voturi decât Ioan Es. Pop și Nichita Danilov la un loc!” M-am trezit astfel, brusc, într-un con de umbră. Nu numai că cei tineri nu știau mai nimic despre mine, dar și scriitorii mai în vârstă care mă cunoșteau nu mai dădeau prea mulți bani pe mine, crezîndu-mă, probabil, epuizat ca poet, incapabil să mai scot vreun volum notabil de poezie. Într-o primă fază m-am enervat și m-am simțit profund nedreptățit – cu atât mai mult cu cât în acei nouă ani de tăcere nu renunțasem deloc să scriu poezie, însă trecusem prin niște experiențe existențiale nefericite pe mai multe planuri și nu reușisem să mă adun și să mă concentrez pe editarea vreunui volum. Am realizat faptul că este vorba despre o uitare care mă acoperise și, mai ales, de o problemă de absență și de invizibilitate a imaginii mele ca autor, ca și cum aș fi murit. Și atunci mi-a intrat în cap că singura soluție pentru a mai da semne de viață este Facebook-ul, așa că mi-am făcut cont. De la bun început, postările mele au avut în vedere în principal poezia și apoi muzica – ca unul care și-a dorit să devină un chitarist important și a și practicat-o o vreme, în anii adolescenței. Adică, domenii în care se pricepea. Datorită culturii dobândite mai ales de pe la prietenii mei artiști plastici, mai fac uneori postări și din acest sector al vieții culturale universale. Și toate acestea într-un format și o prezentare cât mai jucăușă și accesibilă.
În ceea ce privește postările de poezie, în principiu, este vorba de texte de-ale mele – conform obiectivului pe care mi l-am propus atunci când m-am hotărât să-mi fac cont pe FB – (fie din volumele mai vechi, fie din cele recente, fie cele noi, la „prima mână” – first draft –, dintre care majoritatea sunt susceptibile a mai fi lucrate în timp, după o perioadă de gestație), dar și din poeții români importanți care nu mai sunt în viață, mai ales dintre cei care au dispărut recent și par a fi fost, pe nedrept, uitați. Pe lângă aceștia mai postez frecvent poezie universală din autorii care îmi plac și, nu de puține ori, traduceri de-ale mele din ei. Ce pot spune este că deja, după cinci ani de activitate pe FB, am redevenit un om viu și un autor care are o vizibilitate pe care o resimt din plin și în viața reală. În plus, îmi vine foarte ușor să comunic cu prietenii, scriitori sau nu, lăsând la o parte faptul că mi-am mai făcut o sumedenie de noi prieteni și că mi-am găsit un suflet-pereche cu care, probabil, mă voi însura. De vreo șase luni îmi „fac mâna” și pentru proză. Am în vedere un volum de proză scurtă.
Revenind, punctual, la întrebările pe care mi le-ai pus, „Ce, cine mă inspiră”, în scrierea poeziei? Păi sunt o grămadă de factori, Robert… Începând cu muzica sau arta plastică pe care le postez (și care, la rândul lor, nu-s deloc întâmplătoare, ci-mi transmit starea interioară în care mă aflu), personajele, întâmplările și nuanțele zilei care se apropie de final și, nu chiar în ultimul rând, gândurile mele care se joacă încontinuu cu spunerile și cuvintele, plus amintirile care mă vizitează uneori, persistent. „Când?” În majoritatea cazurilor, seara, ca ieșite dintr-un fel de bilanț al zilei. Totodată, seara, și pentru faptul că, probabil, este acel moment al zilei în care mă simt cel mai bine și sunt cel mai destins. „Cum?” Eh, asta-i o întrebare cam dificil de acoperit cu vreun răspuns suficient, fiindcă se întâmplă în foarte multe feluri. Un poem poate porni dintr-un mic detaliu – o spunere, o sintagmă, de pildă – sau de la o întâmplare întreagă, o poveste, fie ea metaforică sau nu. „Cât” mă inspiră? Păi, se vede treaba că suficient. Filtrul pe care mi-l propun însă este unul care mizează pe calitate, nu pe cantitate. Acolo, autocenzura va avea ultimul cuvânt. Oricum, majoritatea textelor pe care le postez pe Facebook vor arăta altfel în momentul în care vor ieși în vreun volum, dacă vor ieși. Folosesc Facebook-ul ca pe un maculator. Mă exersez la vedere, altfel spus.
Citești poezie scrisă de tineri? De ce? Dacă da, cum ți se pare că scriu ei? Au un numitor comun, îi leagă ceva? Ai descoperit vreun nume pe care pariezi? Ce le lipsește?
Positive. De ce? Pentru că sunt interesat încotro se îndreaptă și vreau să fiu la curent cu noile tendințe care se manifestă în poezia modernă. Cum scriu ei? Păi există deja câteva zeci de nume de la care aștept câte un al doilea volum care să le confirme valoarea, dincolo de alte câteva zeci care nici nu au debutat editorial încă, dar care se țin serios de scris și propun perspective interesante, promițând astfel să devină autori bine conturați ai spațiului poetic românesc actual. La majoritatea dintre ei, da, s-ar putea vorbi și de niște maniere oarecum comune de a scrie poezie sau despre motive sau obsesii comune, deși acestea sunt încă destul de generale și vagi. Dar, dacă îi citești atent pe cei într-adevăr dotați, vei putea observa în textele lor și un mod personal de exprimare, o încercare continuă de căutare a eu-lui lăuntric, care va da roade în câțiva ani pentru cei perseverenți, odată cu maturizarea. Câțiva dintre ei, mai puțini la număr, e drept, vin pe drumuri mai puțin „bătătorite”, având o personalitate deja conturată. În ei am cea mai mare încredere și pe ei aș miza cel mai mult. Ce le-ar lipsi? Poate, profunzimea. Poate nimic.
A existat o lungă perioadă – de prin 2000 și până acum vreo 4-5 ani – în care m-am implicat direct și destul de substanțial în destinul scriitoricesc al unor tineri, dându-le sfaturi – dacă mi-au fost cerute –, recomandându-le lecturi, ba chiar prezentându-i unor editori sau însoțindu-le volumele de debut, ca redactor de carte. Din acele experiențe am avut și mari bucurii, dar și dezamăgiri, sub diverse forme. De ceva timp am ales să nu mă mai implic prea mult. Pe de o parte, din cauza vârstei – fiindcă, oricum am lua-o, la anii mei orice autor se concentrează mai întâi și mai întâi asupra scrierilor proprii și, urmărit de probleme de sănătate și de ideea apropierii stației „terminus”, devine mai puțin generos cu timpul său liber –, pe de altă parte, din cauza faptului că de-a lungul ultimilor 12-15 ani din viață mi-am tot lăsat o groază de probleme existențiale nerezolvate pe care acum mă văd pus în situația să le rezolv cât de rapid, atât cât mai am vlagă, ceea ce înseamnă că am devenit un om foarte ocupat. Desigur că aș putea pronunța câteva nume de tineri autori în al căror destin cred și pe care „aș putea paria”, numai că, așa cum nu m-au atras niciodată jocurile de noroc, prefer să nu mă hazardez nici în cazul de față. Ei vor „crește” sau nu, numai în măsura în care se vor dărui poeziei și vor munci pentru asta. Pronosticurile noastre, ale celor de „pe margine”, nu ar avea cum să-i stimuleze cu adevărat și nici să-i ajute în vreun fel. Ba chiar i-ar putea stânjeni.
Ce fel de cărți recitești? Mai e timp, când apar atâtea și atâtea noutăți, care mai de care mai tentante? Mai e cazul să privești înapoi?
Despre puzderia de cărți noi care apar pe parcursul unui an, ce aș putea zice? Din 1990 și până acum, când s-a produs o explozie editorialistică fără precedent după perioada de cenzură roșie pe care-am traversat-o – dincolo de apariții notabile și ediții serioase, dar și de altele de calitate îndoielnică, dacă nu cumva proastă (fie datorate autorilor, fie traducerilor, fie editurilor-pirat) – și dincolo de faptul că prețul cărților, care a tot crescut, solicitându-ne adevărate acrobații financiare pentru a ni le putea procura, numărul apariților anuale este destul de mare și reclamă și o bună documentare pentru a ști foarte bine pe ce cărți vom da banii din bugetul pe care ni-l putem permite. Ca și alți amici și prieteni scriitori, pun și eu deoparte ceva bani pentru achiziționarea de volume noi, mai ales în perioadele celor două mari târguri anuale de carte care au loc la București. Desigur că valoarea financiară a cărților interesante, nou apărute, este peste posibilităţi, dar mai recurgem și la împrumuturi, între noi. Totodată, mai și discutăm impresii de lectură recomandându-ne reciproc cărți pe care le-am citit și ar merita citite, după cum ne și dăruim o parte din propriile volume recent apărute, prietenește, între noi.
Lăsând la o parte însă noile apariții, desigur că, în ani, fiecare a reușit să-și închege deja o bibliotecă personală în cadrul căreia există un compartiment preferențial, cuprinzând volume pe care le consideră esențiale, dar și cărți care i-au plăcut foarte mult, unele chiar ne-au obsedat, scrise de scriitori la care ținem în mod deosebit. Or, ele ne sunt mai mereu la îndemână. Dacă „mai e cazul să privim înapoi”? Păi, Robert, părerea mea este că atunci când reparcurgem – fie doar pasaje, fie integral – o capodoperă a literaturii universale sau naționale, de fapt, tot „în față” privim. În ceea ce mă privește, răsfoiesc destul de des astfel de cărți. Recunosc, mai puțin integral, mai mult pasaje de care-mi aduc aminte cu drag. În ultimul timp, spre exemplu, văd că am un apetit deosebit pentru prozatorii latinoamericani, de talia unor Sabato, Cortázar, Márquez, Borges… De la noi, mai ales cei doi Caragiale, tatăl și fiul. În materie de poezie, din cea autohtonă, reprezentanții generației optzeciste și, mai cu seamă, Virgil Mazilescu. Dintre străini, în principal Bukowski și, o descoperire ceva mai nouă – fiindcă a fost tradus, cât de cât, ceva mai de curând în românește, Roberto Bolaño.
Crezi în prietenia literară? Vanitatea, egocentrismul, competiția, stilul diferit de a scrie și de a vedea literatura dau voie ca să se instaureze o prietenie reală între doi scriitori? Ce prietenii ai rupt și de ce? Ce le-a ținut pe cele pe care le ai?
Da, cred în prietenia literară, dacă are la bază respectul reciproc față de valoarea literară a operei celuilalt. Și, în ciuda aspectelor concurențiale pe care le enumeri tu, dacă suntem spirite deschise și mature, care să fi constatat cât de imens este cerul de deasupra noastră, cât de generos este soarele și cât de infinite și blânde sunt albastrul nopților, pâlpâirea stelelor și argintiul Lunii, nu văd niciun impediment care să zădărnicească o prietenie literară. Ah, că ar mai putea apărea niscaiva încruntări sau ciorovăieli pasagere, însă în cadrul unor discuții constructive, ascultându-ne și susținându-ne reciproc, calm, punctele de vedere, fără a apela la jigniri și păstrând decența, da, se mai pot întâmpla, desigur. Și eu am mai avut „mici meciuri” cu unii dintre prietenii mei, când spiritele s-au inflamat – fie din vina mea, fie din vina lor, oricum, ce-ar mai conta? – și s-au rostit vorbe cam grele. Însă, chiar dacă suntem doar oameni, și mai ales din cauza asta, ar trebui să învățăm și să ne cerem iertare, dar și să iertăm. Eu nu am reușit să țin o supărare cu niciunul dintre adevărații mei prieteni și cu atât mai puțin să fi rupt definitiv o legătură cu ei. Un loc de bună ziua și de reconciliere am lăsat mereu, iar dacă ulterior vreunei asemenea învolburări am realizat că a fost vina mea, eu am făcut primii pași. În definitiv, și-așa suntem puțini.
Ce înseamnă, în viziunea ta, un poet bun, de raftul întâi? Care ar trebui să îi fie ADN-ul? Cum faci, ce faci, ca scriitor de poezie, să ajungi acolo?
Offf, ce întrebare îmi pui și tu, Robert! Mă și mir cum de nu m-ai întrebat ce grupă sanguină au cele Mariane, în Groapa aia a lor, de pe fundul oceanului… Mă rog, am să mă căznesc să-ți răspund, precizând însă faptul că la întrebarea asta (la care intră în ecuație și ADN-ul interlocutorului și încă multe alte particularități ale lui), pe oricâți i-ai întreba, tot atâtea răspunsuri distincte ai primi. Deci, m-aș mira să-ți fie de vreun folos răspunsul ăsta al meu. Dar, hai, am să mă încumet să-ți răspund.
Păi, din punctul meu de vedere, un poet de raftul întâi este un poet care nu numai că mă face să rezonez obsedat și obsedant, dar care mă face să urlu sau să mă doară sau să mă îndrăgostesc sau să iubesc sau să fiu trist sau să fiu fericit odată cu el, în același timp cu texte ale lui, atunci când le parcurg. Cât despre ADN-ul lui – care, în formularea lui englezească (deoxyribonucleic acid, DNA), cel puțin zilele astea, parcă-mi place mai mult cum sună… –, probabil că ar trebui să fie unul albastru și foarte mobil. În ceea ce privește ce și cum fac eu ca să ajung la acel statut, ei bine, sper să nu te șocheze, însă nu fac nimic special, în afară poate de faptul de a mă reinventa mereu și a încera să scriu tot timpul altfel. În rest, normal, ca în orice zi a săptămânii: citesc și scriu.
Dragă Paul, cum vrei să fii ținut minte peste 150 de ani? Ce ai vrea să se știe despre tine? Ce să nu?
Ca un autor încă „viu”. Absolut totul. Nimic de ascuns.