Robert Șerban: Dragă Viorel, îți propun un exercițiu de imaginație. Vine la tine un adolescent de 14 ani, care simte că are talent literar, care ar vrea să aibă o opțiune în cunoștință de cauză și care te întreabă: e vreo sfârâială să fii scriitor? Dacă da, care ar fi ea? De ce să mă fac, nenea, scriitor?
Viorel Marineasa: Mai înainte de toate l-aș suspecta: de unde știi că e musai să fii scriitor și că e o sfârâială p-acilea. Nu-i nicio sfârâială, calmează-te. În privința talentului, mai ușurel: ăsta nu-l simți, ci ți-l verifici în timp. Schimbând registrul, dragă Robert, mi-ai adus aminte de stări și de fapte vechi. Cum am mai spus-o până la plictis, ca școler, uram orele de compunere. Să scrii an de an despre cum vine pâș-pâș primăvara, cât de năbădăioasă e natura, cum se zbenguie gâzele și păsărelele, toate astea mi se păreau obositoare și irelevante, exact atât cât să-i las pe ai mei să-mi ridice compunerea din prefabricate. Mult mai important și mai provocator era pentru mine să descifrez enigma de la „socoată” (=matematici) sau să mă ambalez în aventura pe care mi-o deschidea sintaxa frazei. E drept, ca dascăl la țară, după atâta oroare, m-am răzbunat și, profitând de izolarea teritorială, am făcut niște ore de compunere necanonice, ca să se veselească tot poporul, kindări de ceapiști spetiți și de navetiști abrutizați, de țigani având ambiția să intre „în rândul lumii”. Dădeau băieții cu pălăria în tavan, iar fetele se porneau pe tropotită. Mă cam laud, dar nu e numai meritul meu. Apăruse, în mica liberalizare de la sfârșitul anilor șaizeci, o metodică a Biancăi Bratu (soția lui Savin Bratu, critic literar care, de la proletcultism, a trecut nonșalant la semiotică; din nefericire, au murit amândoi la cutremurul din 1977, când s-a prăbușit blocul Casata), cu izvoare franțuzești de ultimă oră; am ciupit o temă de-acolo: cum e când stau cu ochii închiși, ce sărăcie văd. Mai departe am deviat pe propria-mi inspirație: să zicem, îi incitam pe prundări, că m-am postat acasă pe lângă câine/mâță/cal/ gâscă/șoarece și că am pornit să comunicăm, prin vorbe, prin mieunat, lătrat, chițăit, huinhâmhăit, și să vedem ce iese dintr-asta. Apoi i-am pus să-și inventeze ei subiectele, fără niciun plan, fără vreo restricție. Ce să spun, am obținut performanță, despre o fetiță am fost convins că e genială, până m-a liniștit profesoara de matematică: „nu vezi că e cretină?” N-a ajuns niciunul scriitor, dar țigănușii, frații Cocoș, nu m-au uitat: mi-au cărat pe gratis mobila cumpărată de pe bulevardul Republicii până acasă.
– Medicina te învață să vindeci sau să alini durerea, avocatura – să aperi oameni, pescuitul, să îți asiguri hrană ție și poate chiar familiei și așa mai departe. Dar scrisul de ficțiune la ce e bun?
– Ca să nu te tâmpești. Avem tentația să ne cantonăm în manii, să ne angrenăm în pasiuni mărunte, care te secătuiesc spiritual. Scriind (mai ales dacă „îți iese”), te crezi un fel de Zorro, care-și râde de mediocritate și care face dreptate pentru o felie de lume (fie ea fictivă sau uitată).
Cum stă treaba cu cititul
– Ți-ai schimbat, de-a lungul timpului, gusturile în materie de literatură? S-a întâmplat să îți placă un scriitor, iar mai târziu să nu? Chiar, care sunt scriitorii care îți plac acum și de ce?
– Ohoho! De câte ori! Țânc fiind, am avut nas, așa că am detestat de la început realismul socialist pe care ți-l băga școala pe gât. Am avut noroc cu Mama, ea îmi cumpăra clasici români din BPT (Biblioteca pentru toți), dar și seriile Shakespeare, Balzac, Twain. Sigur că eu eram atras mai degrabă de colecția Cutezătorii (Walter Scott, Alexandre Dumas, Jules Verne). Aici ar intra și Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, pe care am recitit-o cu alți ochi, dar cu același nesaț acum câțiva ani. Prin clasele mici, în loc să-și țină orele, o învățătoare ne bombarda cu Topîrceanu, iar dascălul Milosav, fie-i memoria, pentru că ținea la mine, îmi strecurase Duiliu Zamfirescu, la care tocmai „se dăduse voie”. Oricum, mai bine decât A. Toma sau Mitrea Cocor. Asta ar fi perioada mea lipoveană. Parașutat la Timișoara, mi-a surâs șansa unei prietenii (ce se va dovedi perpetuă) cu Eugen Bunaru. În liceu ne-am orientat împreună lecturile și ne-am citit reciproc „productele”. Am continuat procedura în facultate, atenți la ce se întâmpla pe piața literară. De la Nicolae Labiș am trecut la Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag. Ne obseda, cum altfel, Bacovia. A început perioada de relativă liberalizare (1964) și ne-am năpustit asupra lui Kafka. În reviste i-am descoperit pe Trakl (tradus de Petre Stoica) și pe Prévert. Citeam febril și cam la nimereală Eugen Ionescu, Sartre, tinerii furioși englezi, Moravia, Italo Svevo, Camus. Simion Mioc, profesorul nostru de la Universitate (dispărut atât de straniu în urmă cu vreo cincisprezece ani), ne-a conectat la avangarda noastră intebelică. Ne-a vorbit, fascinat și fascinant, despre Cioran atunci când era prohibit la noi, așa că ne-am pus pe săpat în bibliotecile dosite și de prins un fir cu Gallimard. De la S.M. am rămas cu pasiunea pentru Vinea și pentru Hortensia Papadat-Bengescu. În faza de „apostolat” în învățământ, pe trenul numit Marinică, citeam Secolul 20 și România literară (asta dacă nu-mi intra vreo carte la șepticul pe care-l băteam uneori cu maistorii ce se-ntorceau din schimbul de noapte), apoi dădeam fuga la librăria din Gătaia și, folosindu-mă de lipsa concurenței, îmi burdușeam tecșila cu bunătăți pentru care la oraș se făceau cozi și intervenții: Teatru englez contemporan, Sfârșitul jocului de Julio Cortazar, Generalul armatei moarte de Ismail Kadare, T.S. Eliot în Cele mai frumoase poezii, Nebunul și floarea de Romulus Guga, Moartea și busola a lui Borges, Vaporul alb de Cinghiz Aitmatov și mai știu eu câte. A urmat lunga și nebuna etapă paveldanistă (la cenaclul Casei Studenților din Timișoara), când lecturile mi s-au schimbat fundamental. Au apărut niște „maeștri” în carne și oase, numai buni de întors pe toate fețele și ca scriitori, și ca oameni. Mă refer la Sorin Titel, la Mircea Ivănescu. Circula, bătut la mașină, Howl-ul lui Allen Ginsberg, tradus de Petru Ilieșu. Mie îmi plăcea Frank O’Hara. La îndemnul psalmodiat de cei ce oficiau cu rândul în fiecare duminică dimineață la cenaclu, i-am lăsat pe Blaga, pe Nichita, pe Doinaș și m-am apucat de „generația pierdută”: Tonegaru, Stelaru, Geo Dumitrescu, Caraion (ultimul nu-mi plăcea nici de frică). Ca tot natul, am alergat după samizdat-uri, după „cărți” xeroxate – 1984, Criptă pentru Boris Davidovici, Dicționarul de simboluri, Paul Goma. A venit Revoluția, iar interesul mi s-a mutat pe literatura non-fictivă (memorii, jurnale, corespondență, pe studii de politologie, de sociologie, de antropolgie, de istorie recentă. A trebuit un timp până să mă reapuc temeinic de adevărata literatură, cea de ficțiune (sic!). Un bun prilej l-a constituit apropierea de proiectul A Treia Europă. Așa că i-am reluat pe Joseph Roth, Kundera, Magris, Meliusz, ca să pot trece la alți scriitori mitteleuropeni, convins că asta-i „lumea mea”. După cum vezi, dragă Robert, lecturile mele par alandala, dar, de fapt, situația e mult mai rea, pentru că aici am dezvăluit doar o palmă din tot dezastrul. Îmi place (că tot e chestiunea turcească la ordinea zilei) Orhan Pamuk, deoarece, printre altele, mi-a „furat” o idee ce mi se plimba pe țeastă pe când aveam pe la douășceva de ani: să scriu un roman despre un individ care, admirându-l pe alt individ, între timp decedat, să se căznească a-i calchia existența (cam ce face Galip pe urmele lui Celal) până la ultimele amănunte și, evident, să eșueze în penibil. Iată, Pamuk a scris capodopera Cartea neagră, eu – mai nimic. Nu îndrăznesc să-i reiau pe unii scriitori din top-ul de pe vremuri, asta – ca să nu le știrbesc aura; de pildă, Malraux. De ce revin la Balzac? Cred că pentru pasajele în care-și dezvoltă cronotopul romanesc, cele pe care le „săream” odinioară. Dar la Orbirea lui Canetti? Să zic că pentru efectul său cathartic în toiul nebuniei oarbe de astăzi, asta ar fi prea puțin.
Poate un șluc, telefonul închis și muzica de la Mezzo
– Cum îți alegi cărțile pe care le citești? Consulți cronicile din revistele literare? Ai încredere în verdicul celor care fac critică literară?
– Multe dintre revistele actuale îmi amintesc de compunerile avortate de odinioară. Avortate la modul superior (iarăși sic!). Asta nu-i o judecată de valoare. Ține de suprasaturația mea când e vorba de tagma scriitoricească și de productele ei. Așa că te admir pe tine că poți ține o revistă a revistelor. Cum îl suspectez și pe prietenul comun Eugen Bunaru, care e tot timpul la curent cu ce se zice într-o mulțime de reviste literare, îl suspectez deci de tinerețe literară veșnică. Sunt rău. Sigur că mă mai uit prin reviste (din cele ce nu pisălogesc), însă fără prea mult chef. Cred în (cvasi)infailibilitatea câtorva critici, dar nu mă iau neapărat după lecturile lor. Mă bazez, mai degrabă, pe flerul meu atunci când mă apuc de o carte nouă. Nu-s de neglijat nici sugestiile venite dinspre amici. O să te miri, la Cormac Mc Carthy și la John Kennedy Toole am ajuns datorită lui Șerban, fiu-meu cel mic. Pe de altă parte, să citești cărțile prietenilor este o obligație în serviciu. În serviciul prieteniei.
– Scrii cu ușurință? Ai tabieturi (o anume parte a zilei, cu pix ori cu creion)? Folosești… stimulatoare de inspirație?
– Mă pun greu în situația de a scrie. Fiind un noctambul, am scris multă vreme numai noaptea. Mai nou, în detrimentul scrisului, îmi place să trăiesc pur și simplu. Să trăiesc bucurii mici și calme. (Probabil că se apropie funia de par.) Să mă plimb printr-o livadă sau în cartiere mărginașe, să mă uit la un concurs de atletism sau la un meci de rugby, să mănânc agrișe, prune necoapte, dovlecel pane. Să observ mierlele și guguștiucii. Ce dulcegării! Compunere de clasa a IV-a. Da, mă întrebai de scris. Laptopul mi-a cam stricat stilul. Înainte îmi plăcea să scriu cu un pix care să alunece pe hârtie. Cum ar veni, să-și facă aproape singur datoria. Dacă nimereai o mină care se împotmolea, se ducea naibii și clipa de grație. Acum umplu agende, hârtii disparate cu documentarea, cu schițe și planuri, cu profilul personajelor, cu nuclee epice, cu pasaje ca și finite, dar care nu și-au găsit încă plasamentul. Apoi leptopuiesc. Când vorbești de stimulente cred că te referi la băuturică și la pipă. De vrei să construiești ceva ajutându-te de șnaps, atunci, zic eu, sigur o dai în bară. Când te blochezi, poate, un șluc (=o înghițitură) de whisky, nu mai mult, reușește să te urnească. În ce mă privește, prefer să-mi închid telefonul și să pun muzică de la Mezzo în surdină. Câtă noblețe! Important e ce ai producat, vorba Adrianei Babeți.
– Care e cea mai… spectaculoasă, de neuitat, întâmplare din viața ta de scriitor?
– Atunci când, la o întâlnire literară, un necunoscut s-a pornit să nareze, cu lux de amănunte și făcând asociații subtile, diferite faze (cu fraze) din textele mele (pe unele aproape că le uitasem). Las’ că-i bine, mi-am zis, am cititor(i): unul și bun.