Interviu cu artistul vizual Camil Mihăescu, decanul Facultății de Arte și Design din Timișoara

Camil Mihăescu (n. 22 aprilie 1975, Timișoara) este absolvent al Facultății de Arte din Timișoara, specializarea Design (1998). Doctor în Arte vizuale, profesor universitar. Din 2020, decan al Facultății de Arte și Design din cadrul UVT. Membru în Uniunea Artiştilor Plastici din România, filiala Timişoara, secţia Grafică, membru al asociației artistice Dorothea Fleiss East-West Artisits/Stuttgart — Germania, membru fondator al asociației Arthouse Wolfsberg, al Fundaţiei Timişoara ’89 și al Asian Federation of Arts Culture and Science. Are în palmares 15 expoziții personale, în România, Polonia, Spania, Chile, și peste 40 de expoziții colective, în România, Ungaria, Australia, Germania. A realizat peste 300 de coperte de carte și a făcut design & prepress la peste 20 de cataloage de artă. Este autorul volumelor Graphic design — momente-cheie în secolul XX (Editura Artpress, 2009) și Installation Extallation by Dorothea Fleiss (Editura Artpress, 2011).

Robert Șerban: La 23 de ani, deveneai membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Adică, artist profesionist. Interesul tău pentru desen și culoare s-a manifestat cu precocitate, din copilărie. Care e povestea acestei „atracții” și cum a evoluat ea? Au apărut și hopuri? Ce dimensiuni aveau, ce chipuri, ce forme?

Camil Mihăescu: Da, odată cu terminarea facultății am devenit membru UAP. Mi se părea o opțiune absolut firească, poate chiar obligatorie. La UAP eram ca la mine acasă. Nu aș putea spune că interesul pentru desen s-a manifestat cu precocitate. Toți copiii desenează. Frumos! Părinții mei, fiind artiști, m-au ținut „scufundat” într-un mediu artistic, de unde nu îți venea să ieși. Așa că am rămas la arte. Au existat și alte tentații sau idei de „evadare”, dar, din fericire, nefinalizate. De exemplu, prin gimnaziu doream să ajung chirurg. De asemenea, mama mea era reticentă la carierea de artist, dar nu a insistat mult în direcția asta. Desenam, pictam, modelam pentru că asta vedeam în jur și pentru că aveam întotdeauna materiale la dispoziție. Uneori mai și dădeam indicații unor artiști consacrați, văzând cum tot insistă sau caută anumite forme sau nuanțe.

R.Ș.: Care dintre artiștii Timișoarei, în atelierele cărora ai fost în copilărie și adolescență, a avut un impact puternic asupra ta? Cine era, prin ceea ce lucra ori prin felul de a fi, de a vorbi, cu totul aparte?

C.M.: Aș împărți această experiență în două etape, cea până spre adolescență și cea care a urmat, împreună cu facultatea. Am amintiri estompate cu Adalbert Luca și Zosia Krijanovska, vecini de atelier cu tatăl meu. Apoi, mai pregnante, cu Diodor Dure (Bibicul). Totuși, atelierul familiei Vreme a rămas o constantă de pe la doi-trei ani și până acum. Leon a fost un om absolut deosebit, iar acest gând îl împărtășesc cu foarte mulți colegi. Ion Sulea Gorj a fost un alt apropiat al tatălui și al meu, de care mă leagă amintiri frumoase. Mergeam împreună cu tata, Leon și Sulea la pescuit, la Timiș. Pentru mine era o aventură fantastică. Pe lângă pescuitul în sine erau și multe discuții la care ciuleam urechile și pe care nu le înțelegeam întotdeauna. Mai discutau și despre regim, dar rar. Chiar înainte de facultate l-am cunoscut pe Aurel Breilean. Prin felul lui de a fi, foarte mulți l-am perceput ca pe un părinte. Mergeam la el la atelier, în mansardă, să desenez coloane din lemn sculptate de el și îmi dădea „poame uscate”, făcute pe acoperișul spre care dădea atelierul sau pe soba de fontă. În facultate i-am adăugat în suflet pe Max (Maxim Octavian) și pe Delia Dumitrașcu. Pregătirea îndelungă pentru examenul de admitere la facultate am făcut-o cu Marian Adrian. Însă, cu siguranță, cea mai consistentă relație, care datează de prin 2000 și a depășit mult granița artei, este cu Kely (Ștefan Kelemen). Am petrecut probabil mii de ore împreună. De la el am „furat” și secrete culinare, nu doar artistice. Pusul murăturilor sau făcutul de zacuscă devenise un ritual aproape. Îi cunosc mare parte din lucrări și poveștile lor. În atelierul lui am cunoscut o mulțime de personaje interesante și am avut acces, prin evocări, la vechea Timișoară de prin anii ’50–’60. I-am „cunoscut” astfel pe Podlipny, Orgonaș, Gal Bondi, ștrandurile, cluburile de dans, cluburile sportive etc. O lume foarte frumoasă, ce nu va mai fi niciodată.

Închei această listă incompletă, deschisă încă, cu Fane Călărășanu. O personalitate puternică și fascinantă, care a plecat pe când încă mai avea multe de zis și împlinit. L-am frecventat în ultimii ani ai lui și a rămas nebăut un vin programat pentru un „cap de săptămână”, cum spunea el.

R.Ș.: Portofoliul tău de artist conține fotografie, desen, pastel, imagini computerizate, combinații între mai multe modalități de exprimare grafică. Într-o lume a specilizărilor stricte, inclusiv în artă, nu e riscant să joci pe mai multe fronturi, nu există pericolul unei disoluții a percepției profilului artistic?

C.M.: Ai uitat să adaugi aerograf. O tehnică de nișă, complicată, care a fost aproape eliminată de mediul digital, pe care am îmbrățișat-o mult timp.

Bineînțeles că este riscant. Traversarea diverselor medii de expresie nu îți dă posibilitatea să stai și să construiești „marele templu” al picturii în ulei, sau al gravurii, sau al desenului în cărbune, sau… Dar probabil ăsta este destinul meu. Mă interesează mai mult ființa, omul, decât profilul artistic. Renunț oricând cu bucurie la „profilul artistic” în favoarea unor lucruri mai profunde, perene poate. Mai mult, astăzi percepția unui artist, cotarea lui, se face și prin intermediul unor instrumente care nu au legătură directă cu expresia vizuală. Sunt elemente pe care eu le consider, într-un fel, artificiale, dar nu le neg. Așa funcționăm acum. Altădată erau vremuri în care artistul nu se gândea să semneze lucrarea, și cu toate astea, a fost artă de mare calitate și atunci. Îmi place să elimin pe cât posibil egoul, individualitatea pregnantă, în favoarea unor aspecte mult mai cuprinzătoare și generoase.

R.Ș.: Ai folosit computerul pentru lucrări de design, chiar în anii ’90, când el abia apăruse în România, și nu puține dintre lucrările tale îi poartă amprenta. Care e azi relația ta cu această unealtă?

C.M.: Mă bucur că sunt generația care a experimentat granița dintre tehnicile tradiționale și cele digitale. Jumătate de facultate am făcut-o „hand made”, iar cealaltă jumătate în fascinația unor software-uri rudimentare (Photoshop 2.5, Corel Draw 3.0). Astăzi am reușit să îmblânzesc tentația și seducția computerului. Îl dau bucuros la schimb pe o foaie de desen și un cărbune. Dar asta nu înseamnă că pe viitor lucrurile nu se pot schimba. Suntem în momentul apariției unor noi germeni creativi în zona digitală și este posibil să plonjăm într-un nou capitol al artei. Începem să nu mai fim singurii creativi în lumea asta. Deja suntem înconjurați de algoritmi inteligenți, care ne „transportă” spre un altceva. Este firesc să fie așa, s-a întâmplat de multe ori în istorie. Poate vom avea privilegiul să prindem puțin din acea altă lume.

R.Ș.: Ai realizat multe coperte de cărți. I-ai cunoscut și pe autorii lor? E importantă, pentru aceste imagini, relația cu scriitorii, ori e suficientă cea cu conținutul cărții?

C.M.: Din fericire, pe unele nici nu le-am citit, măcar. Mă refer la puținele cazuri de cărți de specialitate (matematică, agronomie, medicină etc.) la care am lucrat. Nu se poate oferi o metodă clară referitor la coperta de carte. Am cunoscut mulți autori. Pe unii nu aș fi dorit să îi cunosc, sau, mă rog, ar fi ieșit proiecte mai bune fără ei. Dar, în general, este de mare ajutor să poți discuta cu autorul, pentru a trece dincolo de text.

R.Ș.: Ești, din 2020, decanul Facultății de Arte și Design. Ce te-a determinat să accepți această funcție care e, pe cât de onorantă, pe atât de devoratoare de timp și generatoare de stres? Care sunt pariurile tale ca decan?

C.M.: Mulți, probabil, spun că nu am acceptat această funcție din moment ce am candidat, alții, dimpotrivă, că este irelevant, din moment ce am fost numit. Sunt aici deoarece cred că am această datorie față de societate și față de instituția care mă susține în societate, ca om de cultură și educație. Dar să știi că amintirea zilelor frumoase dinainte de 2020 e la fel de puternică și ispititoare. Vor reveni!

Stresul se vede destul de ușor în nuanța părului, iar pariul meu ca decan este simplu: să mă culc seara frânt de oboseală. Se întâmplă chiar și în concediu. Mi-aș dori ca Timișoara să fie un reper aparte în educația și creația vizuală, așa cum a fost pe timpul grupului Sigma, de exemplu. Mi-aș dori să avem un corp profesoral cât mai bine închegat și să implicăm cât mai mult absolvenții noștri în viața facultății. Mi-aș mai dori și câteva… zeci de alte lucruri. Dar e clar că pentru toate acestea trebuie câștigat un consens.

R.Ș.: Cât de racordată e facultatea la piața muncii? Dar la piața artei? Încotro se îndreaptă absolvenții ei, la încheierea studiilor?

C.M.: Atât piața muncii, cât și piața artei se mișcă extrem de dinamic. Putem spera la o predictibilitate maximum pe termen mediu. Mai sunt mulți pași de făcut pentru o înțelegere și integrare optimă a absolvenților pe piața muncii și a artei. Cei din zona aplicată, a industriilor creative, nu au o problemă majoră, dar ceilalți întâmpină uneori dificultăți. Dacă anterior întrebai de pariuri, iată că ne apropiem de așa ceva. Nu este un pariu, dar este o dorință a mea ca absolvenții noștri să se integreze mai bine în… societate, nu neapărat pe o anumită piață. Și mai este un aspect important, zona vocațională poate funcționa foarte bine și pe principiul free-lancer. Sau putem vorbi, de asemenea, de start-up-uri creative. Conceptul de piață a muncii are un înțeles mult mai larg în domeniul nostru față de alte profesii liberale.

R.Ș.: Galeria Park din Timișoara, ce aparține filialei UAP, îți găzduiește, până în 18 iunie, expoziția „Revelatio — comprehensiunea spiralei”. Imaginea spiralei revine în lucrările tale și-ți devine un lait motiv al preocupărilor din ultimul deceniu. Cum explici această atracție îndelungată pentru semnul melcului? Ce e nou în expoziție, comparativ cu celelalte, cu aceeași temă?

C.M.: La fel ca spirala, expoziția ajunge în același punct în care a mai fost, dar în alt plan, sau la o altă distanță față de centru. Nu este o atracție îndelungată, ci este una constantă. Aș putea întreba ce înseamnă un deceniu, comparativ cu aproximativ 20.000 de ani de când noi, oamenii, tot desenăm acest simbol? Preocuparea mea va continua, cu siguranță, și după ce nu voi mai pune pe hârtie ideile legate de spirală. Ea este foarte ofertantă din punct de vedere estetic, dar și intrigantă mental. Multiplele sensuri pe care le are și concepte pe care le generează nu pot fi epuizate. Evident, nu doresc să pun spirala pe un soclu înaintea altor simboluri, dar, pentru mine, ea este fascinantă. Sau poate este chiar invers, eu sunt un bun mediu pentru această geometrie, structură omniprezentă.
Probabil noutatea acestei expoziții este că prezint același lucru. Glumesc, desigur. Noutatea se manifestă, în primul rând pentru mine, în sensul că nu mai caut atât de mult. După trei ani de studiu teoretic și 10 ani de lucru practic am reușit să înțeleg câte ceva din spirală și să dau consistență vizuală anumitor gânduri. Aș putea de acum să șlefuiesc tehnica și conceptul mai departe, dar e puțin probabil că o voi face. Totuși, voi păstra acest morfem aproape de mine până la final.

Dacă acum 10 ani prima expoziție avea o ușoară și timidă intervenție pe fotografie, acum fotografia dispare aproape complet din anumite lucrări. Poate că, în aceste ultime planșe, fluxul cărbunelui, al albului și negrului, revelația aurului/luminii transpun cel mai bine ideile din spate, din nevăzut. Este vorba de mult mai mult decât despre o structură geometrică, este vorba despre lucruri universale, care transcend cultura, civilizația, geografia sau epoca. Este o trăire frumoasă să-ți dizolvi individualitatea în universalitate. Să renunți pentru a câștiga. Dar nu vreau să mă înțelegi greșit, nu e un lucru ușor deloc.

R.Ș.: Ce artiștii vizuali contemporani recomanzi fără să clipești și de ce?

C.M.: Andre Scrima, Jacob Bohme, Rene Guenon, Hermes Trismegistos, Marcus Aurelius, Pitagora, Nico Israel, James Hillman, Henri Corbin, Sebastiao Salgado, Gregory Colbert, Yann Arthus Bertrand, Hieronymus Bosch etc. Nu glumesc deloc! Nu îi recomand, ci îi absorb. Asta pentru că, prin intermediul experienței lor, putem înțelege mai bine ce e cu noi.