Interviu cu artistul vizual Pavel Vereș
Pavel Vereș (n. 7 iulie 1954, la Timișoara) a absolvit Facultatea de Desen din cadrul Universității din Timișoara. A avut opt expoziții personale, iar lucrările sale au participat la numeroase expoziții de grup, în țară în în străinătate. A obținut premiul al treilea la „Prima bienală internațională de grafică de la Györ” (Ungaria) și Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România pe anul 2004. O parte din creația artistului se poate vedea aici: www.pavelveres.ro
Robert Șerban: Ai crescut într-o familie numeroasă, ai avut 10 fraţi. Eu fiind singur la părinţi, mi-e greu să-mi imaginez cum e. Cum a fost?
Pavel Vereș: Pentru mine a fost o binecuvântare. Aș putea spune că viața, atunci când mi-a deschis porțile, mi-a oferit un minunat dar, o familie numeroasă din ale cărei frumusețe și farmec s-a plămădit întreaga mea ființă. Sunt al zecelea dintre cei unsprezece frați, trei fete și opt băieți. Deși numeroasă, familia mea nu a fost și nu este o familie zgomotoasă, dimpotrivă, a fost și este o familie liniștită, așezată temeinic în principiile creștine. Bunul simț a fost măsura pe care părinții mei au pus-o în tot ceea ce au făcut pentru ei și pentru noi, deopotrivă. Numărându-mă printre cei mici, mi-am trăit copilăria alături de frații apropiați de mine ca vârstă. Așadar, eram patru băieți, care am crescut împreună la vârsta jocurilor de tot felul. Și pentru că frații mei cei mai mari s-au așezat deja pe la casele lor, când noi, cei mici, abia am venit pe lume, aș putea spune, glumind, desigur, că i-am cunoscut pe ei, pe frații mei mult mai mari, fiindu-mi prezentați, ca atare, de părinți.
Deși m-am născut la Timișoara, am copilărit, până la vârsta de treisprezece ani, la sat. Un sat de câmpie, un sat șvăbesc, la aproximativ 40 de kilometri distanță de Timișoara. Comunității de sorginte germană de acolo i s-a alăturat, începând cu anul 1948, un grup de familii de ardeleni, descins din partea de nord a Ardealului, grup din care a făcut parte și familia mea.
Am fost și suntem o familie în care cuvântul de ordine a fost și este împreună. Încă de mici am învățat de la ai mei că numai împreună vom putea face față vieții, atunci când ea ne va pune la încercare. Deși resursele materiale erau foarte limitate, nu m-am simțit niciodată sărac. Am avut tot timpul ce pune pe masă și haine cu care să ne îmbrăcăm, și asta era mare lucru, mai ales în vremurile acelea. Ca să facă față situației — o familie cu așa mulți copii — în condițiile date ale acelor timpuri, tata a făcut dovada unor calități manageriale excepționale, cum am spune acum. Bun gospodar, priceput la multe, găsea de fiecare dată cea mai bună soluție ca să ne implice și pe noi, cu mic, cu mare, în treburile curente ale gospodăriei. Și o făcea cu atâta finețe și simț al măsurii, încât sarcinile pe care le primeam și care trebuiau duse la bun sfârșit, într-o perioadă de timp bine determinată, ni se păreau lucruri cotidiene firești, la fel ca joaca. Era o tihnă în tot și în toate, și toate acelea erau ale noastre și veneau la noi și în noi prin ei și de la ei, bunii noștri părinți. Eram o casă care le avea pe toate, pentru că în casa noastră sălășluia și frumosul, și binele, și pacea. Și câtă bucurie era în sufletele noastre, mare, mare, cât casa de mare! Îmi aduc aminte acum de locul, de casa în care ne-am mutat, în anul în care urma să merg și eu la școală, în clasa cea dintâi. A fost o adevărată minune să ne mutăm în casa nemțească, într-un loc atât de privilegiat. Spatele casei era în hotarul curții școlii, care curte se învecina cu biserica catolică, și amândouă erau aproape de primărie.
Am cumpărat casa de la o nemțoaică, care, singură fiind, a fost nevoită să o vândă și să meargă la Timișoara, să locuiască împreună cu sora ei. Erau nemțoaicele două doamne distinse, mai în vârstă, venite parcă din alt veac. M-a impresionat apariția lor, felul lor de a fi, dar mai ales ceea ce aveau în casă. Am avut bucuria de a dobândi acea casă cu o parte din mobilier și cu multe alte lucruri deosebite ce se aflau pe acolo. Totul era senzațional. Casa din care plecasem era o casă modestă, joasă, construită din văiugă, dar cu farmecul căsuțelor de la țară. Cea pe care tocmai o cumpăraserăm era o casă mare, înaltă, cu două intrări, cu o pivniță impresionantă și un pod al casei de poveste, este PODUL care m-a inspirat în lucrările din expoziția cu același nume, deschisă la Galeria Calina, în ianuarie 2008.
R.Ș.: Le desenai fraților tăi? Cum ai conştientizat că ai o relaţie de prietenie cu imaginile, cu redarea lor pe hârtie?
P.V.: Nu-mi aduc aminte să le fi desenat fraților mei ceva, așa, cu dedicație, sau să fi făcut spectacol cu abilitatea mea de a crea imagini pe vreun suport anume. Dimpotrivă, preferam să-mi găsesc un loc retras, liniștit, unde să pun pe hârtie tot ceea ce îmi stârnea imaginația. La vârsta copilăriei nu conștientizam faptul că aș fi un talentat la desen, că aș desena mai bine, mai lesne decât alți copii, colegi de școală sau prieteni.
Faptul că mă simțeam bine atunci când puneam pe hârtie, cu ajutorul creioanelor colorate, fel și fel de imagini nu era altceva decât bucuria pe care o ai când te prinde joaca. Dacă ceilalți frați ai mei își găseau acea bucurie în tot felul de alte jocuri, în curte ori pe uliță, eu preferam să mă joc cu imaginația. Și totul se petrecea atât de firesc și frumos, într-o lume lipsită de griji, încât acum, cu sufletul ostenit al acestor vremuri, caut aproape zadarnic acea feerică stare, acel ceva nespus de frumos care se trecea atunci atât de firesc, de viu, din lumea poveștilor știute ori neștiute încă, în lumea cea de fiecare zi. Eram atunci și acolo, în voia cea fără de sfârșit a copilăriei.
Pe lângă obișnuitele desene, pe care le fac mai toți copiii, eu mai făceam, cu aceeași mare plăcere, tot felul de cărțulii în care puneam texte de prin alte cărți, ori texte pe care le imaginam chiar eu, însoțite pe alocuri de desene și colaje. Prima mea cărticică, cu text original, a fost o piesă de teatru, o poveste de capă și spadă, în care personajul principal era un viteaz haiduc ce se lupta cu boierii cei răi ai acelor vremuri de istorie zbuciumată. Și poate că aș fi dat uitării acest episod, al unui elev din clasa a șasea, dacă nu ar fi fost ora de dirigenție, ora în care am dat tovarășului diriginte, profesorul meu de istorie, „cărticica de poveste”. Acesta, după ce a răsfoit-o atent, m-a scos în fața clasei și m-a pus să citesc, așa, cu voce tare, să audă toți colegii mei ce frumos am scris. A fost prima mea ieșire în public. Mă simțisem teribil de bine.
Dar cea mai mare ispravă, la vârsta copilăriei, a fost o pictură pe care am făcut-o așa cum o fac pictorii adevărați. Eram în clasa a cincea. Aflasem de la un zugrav neamț, care tocmai ce ne pictase, pe pereții verandei de la intrare, trei tablouri, peisaje de munte cu cerbi și căprioare, aflasem, deci, de la acel zugrav cum se poate picta cu vopsele de ulei pe o pânză. N-am stat prea mult pe gânduri, m-am și pus pe treabă. Mi-am făcut, cum m-am priceput eu mai bine, un șasiu din lemn, apoi am întins pe el o bucată de pânză pe care mi-o dăduse mama. Și pentru că nu aveam culori de ulei la tub, am găsit soluția pictând cu vopsele cu care se vopseau garduri, uși, ferestre ori mobilierul din bucătărie. La acea vârstă totul era posibil. Un verde, un brun roșcat și un negru a fost tot ce am găsit la capitolul culori. Cu pensule, nu prea potrivite pentru o astfel de lucrare, am început și mai apoi am sfârșit cu mare satisfacție prima mea pictură în ulei. Un cal brun-roșcat, maiestuos, care aproape că umplea cadrul tabloului, se profila pe verdele de credenț, atât cât a mai rămas din el, pe suprafața nici mare, nici mică a pânzei negrunduite. Acesta a fost începutul cel mare la vârsta cea mică.
R.Ș.: Ce a zis familia când a aflat că vrei să te faci… artist şi că vrei să mergi la Facultatea de Desen?
P.V.: Familia mea a aflat de intențiile mele de a urma cursurile facultății de artă încă din perioada anilor de liceu. Deși nu eram la un liceu de artă, părinții mei au știut foarte bine care este marea mea pasiune. Asta pentru că, odată admis la Liceul Teoretic nr. 6 din Timișoara, mi-am pus în gând să dau examen la Școala Populară de Artă, secția Artă vizuală. Zis și făcut. La deschiderea noului an școlar am spus atunci prezent la cursurile celor două școli. Tatălui meu i-ar fi plăcut să fiu preot, dar, din discuția pe care am avut-o cu el pe această delicată temă, a înțeles (tata era de altminteri un om tare înțelegător) că e mai bine să-mi urmez drumul pe care eu pășisem deja.
R.Ș.: De care dintre profesorii tăi te-ai simţit legat și influențat?
P.V.: Profesorul care a contat foarte mult în formarea mea ca artist vizual a fost Romul Nuțiu, extrem de atașat profesiei lui. Avea darul de a-ți citi potențialul și de a te canaliza în direcția în care să te simți cel mai bine, și asta a contat foarte, foarte mult. Îți dădea curajul de care aveai nevoie pentru a merge mai departe, pentru a fi mai creativ. Profesorului Nuțiu îi datorez și deschiderea expoziției „Podul”, la Galeria Calina, în anul 2008. M-a încurajat să lucrez la acea expoziție, deși nu aveam la dispoziție decât șase luni. A fost și va rămâne pentru mine un mare artist, cu o deschidere creativă excepțională.
R.Ș.: Ce artiști ți-au plăcut în tinerețe și de ce?
P.V.: Romul Nuțiu, așa cum am spus, pentru imensul potențial creativ și pentru disponibilitatea mereu proaspătă față de acel altceva, atât din punct de vedere al tehnicii abordate, cât și din punctul de vedere al compoziției mereu surprinzătoare și plină de viață. Apoi, îmi aduc aminte cu mare plăcere, în anii tinereților mele, de Horia Bernea, un artist al căutărilor de sorginte profund creștină. Primul contact cu lucrările lui Bernea a fost în cadrul expoziției „Deal IV” de la Galeria Helios din Timișoara, 1976. A fost, pentru mine, studentul în anul II al Facultății de Artă din Timișoara, o revelație. Picturile acelea mi s-au părut a fi din altă lume. Aveau o putere irezistibilă de atracție. Bernea este și va rămâne pentru mine artistul în a cărui creație sensul libertății și transparența adevărului erau mereu ancorate în inefabilul semn al smereniei.
Tot legat de anii tinereților mele, două evenimente reper mi-au dat o mare satisfacție. Mai întâi, în luna mai a anului 1985, Horia Bernea și Andrei Pleșu au fost oaspeții atelierului meu. Apoi, în același an, împreună cu Coriolan Babeți, am avut deosebita ocazie de a-l întâlni pe renumitul pictor la Muzeul de Artă din București, tocmai când lucra la panotarea expoziţiei personale intitulată „Prapor”. A fost o încântare să fiu alături de marele meu favorit, înconjurat de o mulțime de tablouri fascinante, într-un spațiu de vis.
Și pentru că am amintit de cele două ilustre vizite în atelierul meu, doresc să mai punctez și prezența altor două personalități ale vieții culturale românești în incinta aceluiași atelier. Este vorba, pe de o parte, de Paul Gherasim, un patriarh al picturii româneşti, așezat și el cu mare prețuire în lista artiștilor mei preferați, iar, pe de altă parte, renumitul critic de artă, fost redactor-șef, pentru o lungă perioadă de timp al revistei de literatură universală „Secolul 20”, Dan Hăulică.
Îmi aduc aminte, cu mare plăcere, de momentul în care maestrul Paul Gherasim, uitându-se la niște desene de-ale mele, mi-a spus: „De câte ori vei desena sau picta ceva, să nu uiți că tu ai făcut aceste desene”. Au fost acele vorbe „mană cerească” pentru sufletul meu. Am primit impulsul de care aveam mare nevoie în demersul meu creator.
R.Ș.: De-a lungul carierei tale nu ai rămas cantonat într-o singură tehnică de exprimare. Ai folosit desenul, dar şi pictura, fotografia, filmul, gravura, colajul, ai fost printre primii artişti din România ce a folosit computerul în artă, după 1990. Care a fost motorul acestei permanente căutări? Cum te inspiri, ce te inspiră?
P.V.: E un lucru știut că manifestarea vocației stă sub semnul darului primit odată cu intrarea noastră în această lume. Firește, mă regăsesc și eu în această formulă. Altfel spus, felul meu de a mă exprima în tot ceea ce fac în zona artei este marcat de acestă relaționare. De când mă știu m-am simțit bine în preajma frumosului. Simțeam o bucurie deosebită în copilărie, atunci când mama mă îmbrăca cu hainele cele frumoase de mers la biserică. M-au cucerit, tot în vremea copilăriei, prin frumusețea lor misterioasă, niște obiecte vechi — care purtau amprenta Jugendstil-ului — pe care părinții mei le-au primit de la doamna Medi, eleganta șvăboaică de la care ai mei au cumpărat casa în care am copilărit la țară.
Mă regăsesc mai tot timpul pe provocatorul drum al experimentului, mereu cu plăcerea curiozității de a aborda modalități și tehnici noi de exprimare. Cu toate acestea, nu sunt extremist. Sunt chiar departe de a fi așa ceva. Există în demersurile mele artistice acele criterii care dau lucrărilor un echilibru, o stare de liniște, de armonie, de stabilitate lăuntrică. Sunt criteriile ce stau la baza trecerii mele prin această lume. Da, nu am rămas cantonat într-o singură tehnică de exprimare, dar mă străduiesc să rămân pe același drum, drumul care duce la emoția privitorului, la sensibilitatea lui.
Dezvoltarea tehnologiilor, în speță apariția computerului, a avut asupra demersului meu artistic o influență importantă. Am folosit computerul pentru a crea „artă digitală”. A fost o experiență care și-a pus amprenta mai ales asupra formei de exprimare, asupra construcției lucrărilor. Noile tehnologii au generat noi expresii, dar și noi concepte. Noutatea limbajului m-a cucerit, dându-mi șansa de a lărgi mult câmpul de creație și mai ales de a da noi valențe libertății de exprimare, libertate care este legată intrinsec de natura ființei mele. Computerul îmi oferea, prin programele de grafică, ceva de neimaginat în alte vremuri. Eram fascinat de noua lume pe care o puteam crea. În altă ordine de idei, imaginea de tip fotografic a fost dintotdeauna prezentă în lucrările mele prin esența expresiei ei plastice. Încă de la începuturi foloseam aparatul fotografic, captând imagini care, mai apoi, erau transpuse pe pânză sau hârtie, trecute, bineînțeles, prin limbajul laboratorului plastic. Perspectiva din care priveam eu lucrurile, nu numai sub aspect formal, dar și în înțelesul lor cel mai profund, era perspectiva obiectivului aparatului de fotografiat, a cadrului, a stop-cadrului, a momentului esențial capabil să spună întreaga poveste. Și pun în fiecare lucrare a mea o poveste. Povestea este mereu acolo, în ceea ce ne înconjoară, în ceea ce suntem. Ea este cea care contează.
R.Ș.: După 1990, ţi-ai câştigat existenţa ca designer. Ai făcut de toate, de la sigle, „identităţi” ale unor firme şi asociații, cataloage, până la afişe de spectacole şi coperte de carte. Cât de stimulantă, pentru artistul care ești, a fost toată această perioadă? Fiica ta, Lavinia, e absolventă de Arte şi, într-un fel, ţi-a luat urma…
P.V.: Încă din perioada studenției am fost atras de modul în care se poate prezenta vizual un produs, prezentare a cărui obiectiv este realizarea unei legături între respectivul produs și potențialul consumator al produsului. Legătura se produce prin transmiterea unor mesaje. La fel ca în arta vizuală, potențialul creativ este determinant în elaborarea și finalizarea unei lucrări de graphic design. Fie că vorbim de marca, brandul unei firme sau al unui produs, de afișe, ambalaje, albume și cataloage sau de alte materiale publicitare, toate acestea presupun o bună comunicare cu clientul — beneficiarul acestor produse. Nu e deloc ușor să răspunzi unei comenzi, dar atunci când reușești să faci acest lucru, ai un sentiment de mare satisfacție. Și pot spune că am avut, în acest sens, parte de multe astfel de satisfacții. Ceea ce mă face să mă simt bine, implicându-mă creativ, deopotrivă, în cele două domenii este faptul că atât arta vizuală, cât și graphic design-ul pun în produsul finit frumosul, ca adjuvant al comunicării. Sigur, m-am implicat foarte mult în domeniul graphic design-ului, dar asta nu m-a făcut să mă depărtez de atelier. Am încercat, atât cât mi-a stat în putință, să le cuprind pe amândouă cu aceeași mare pasiune.
Da, Lavinia, fiica mea, într-un fel, mi-a luat urma, așa cum spui și tu. Ca absolventă a Facultății de Arte, și ea se exprimă atât în domeniul artei vizuale, cu preponderență în zona multimedia, dar, mai ales, în domeniul graphic design-ului, unde, mărturisesc cu mare satisfacție, a reușit să-și pună în valoare consistentul potențial creativ, afirmându-se în acestă profesie.
R.Ș.: Ne uităm instinctiv la un om ce desenează sau pictează. E ca un semnal luminos după care întoarcem capul. Oare de ce? Ce resort interior crezi că ne activează această curiozitate?
P.V.: Eu cred că e o reacție firească, una care vine din felul nostru de a fi. Așa cum ne oprim să ascultăm, din pură plăcere sau curiozitate, un cântăreț care își prezintă repertoriul muzical, mă gândesc că la fel stau lucrurile și atunci când un artist s-a așezat în spațiul public pentru a desena sau picta. Dincolo de curiozitatea instinctuală care ne face să întoarcem capul când se întâmplă ceva mai mult sau mai puțin obișnuit în preajma noastră, eu sunt convins că trebuie să fie în noi ceva dincolo de astfel de reacții firești, pentru ca, după ce am întors capul, să ne și oprim. Ca să facem asta trebuie să fie în noi o anumită atracție spre actul artistic.
