Se întâmplă destul de des să aud pe câte un tânăr absolvent al unei facultăți de drept că se gândeşte „să se bage la un doctorat”. De cele mai multe ori, subiectul este abordat de către aspirant într-o formă interogativă, ce dovedește fie nehotărâre, fie o (încă) prea puţină determinare, născută din incertitudinea legată de foloasele pe care tânărul şi le-ar putea procura în ipoteza în care şi-ar asuma şi ar încheia cu succes un astfel de proiect: „Ce zici/ce ziceţi, merită să mă bag la un doctorat?”.

Ori de câte ori aud o astfel de întrebare, tentaţia naturală pe care o am este aceea de a-l întreba pe tânărul dornic să-şi completeze (la un nivel superior) studiile sale universitare dacă este conștient de efortul pe care urmează să-l depună, dacă înțelege sacrificiile pe care urmează să le facă şi dacă are în minte vreun proiect concret de cercetare, respectiv vreo temă asupra căreia să întreprindă profunde şi foarte severe investigații.

Mărturisesc că, de câteva ori, mi s-a întâmplat să port discuții pe acest subiect, cu câte un tânăr care, după promovarea examenului de intrare în avocatură sau la Institutul Național al Magistraturii, se simte automat legitimat să urmeze şi studii universitare de doctorat. Şi, în urma acestor discuţii, am realizat că cei mai mulţi dintre cei care cred că au vocație pentru cercetarea doctorală nu ştiu, în realitate, nici cum se face şi nici de ce se face un doctorat. Majoritatea celor tentați de abordarea unei teze de doctorat ştiu doar că vor să se bage la un doctorat, pentru că — nu-i aşa? — o astfel de mişcare le va aduce un plus de legitimare, dar şi de prestigiu profesional, ca să nu mai vorbim de faptul că, pentru un avocat ori pentru un magistrat, sedila „dr.” așezată înaintea numelui arată foarte bine pe o carte de vizită. În sfârşit, în mintea şi în sufletul acestor aspiranți la statutul de doctor în ştiinţe juridice îşi face loc şi o subsecventă idee: păi dacă intru la doctorat, poate voi primi nişte ore de seminar la facultate şi, după ce voi deveni doctor, poate obţin şi o titularizare pe un post de asistent sau de lector, ceea ce, în combinaţie cu ocupaţia profesională principală (aceea de avocat sau de magistrat), nu poate conduce decât la concluzia că m-am aranjat.

Din păcate, cei mai mulţi dintre tinerii care îşi doresc să urmeze studii universitare de doctorat cam asta gândesc despre ceea ce este sau ar trebui să fie un doctorat. În plus, ei mai cred că un doctorat nu este altceva decât o compilaţie de idei, un fel de punere laolaltă a lucrurilor pe care le-au spus alţii înainte, fie şi numai pentru că — şi acum, îi citez pe ei — ce poţi aduce nou în Drept? La această percepţie profund eronată, legată de menirea unui doctorat (serios construit), se mai adaugă şi o problemă de ordin instituţional.

În ultimii ani, studiile doctorale au ajuns în postura de a fi un fel de rezultat al unei înţelegeri între conducătorul de doctorat şi doctorand, înţelegere care poartă asupra parcursului pregătirii doctorale, asupra examenelor de susţinut (dacă acestea sunt, realmente, organizate), asupra componenţei comisiilor de îndrumare doctorală (în a căror componenţă intră, de cele mai multe ori, cadre didactice care, într-o formă sau alta, nu au curajul, dar nici legitimitatea de a-l contrazice pe conducătorul tezei ori de a-i atrage atenţia asupra eventualelor derapaje cărora le-a căzut victimă doctorandul), dar şi asupra rapoartelor (referatelor) ştiinţifice (care ar trebui să fie părţi din viitoarea teză sau proiecte ale unor viitoare capitole din aceasta). Pe scurt şi în mai puţine cuvinte, calitatea doctoratului depinde, în exclusivitate, de conştiinţa profesională a conducătorului de doctorat. Dacă acesta din urmă este un fariseu, există mari şanse ca tezele coordonate să nu fie altceva decât nişte conspecte fără valoare ştiinţifică ori plagiate ruşinoase, care compromit, la nivel conceptual şi, desigur, instituţional, ideea de doctorat.

Cum anume ar putea fi remediată o atare stare a lucrurilor? Destul de simplu: răspunderea pentru calitatea doctorandului şi, implicit, a viitoarei teze de doctorat ar trebui asumată de întregul departament (de întreaga catedră) din care face parte conducătorul de doctorat; parcursul pregătirii doctorale (cu identificarea cursurilor de frecventat, a examenelor de susţinut şi a rapoartelor ştiinţifice de întocmit) ar trebui propus de conducătorul tezei şi aprobat de întregul departament (de întreaga catedră); cursurile de pregătire doctorală ar trebui ţinute numai de profesori şi conferenţiari cu rezultate notabile în domeniul de cunoaştere ştiinţifică pentru care manifestă interes doctorandul; examenele din programul de pregătire doctorală ar trebui susţinute în faţa unei comisii, a cărei componenţă să fie doar propusă de conducătorul tezei şi ulterior aprobată de întregul departament (de întreaga catedră); rapoartele ştiinţifice (ori referatele) ar trebui susţinute în şedinţa întregului departament (a întregii catedre), prilejuind dezbateri, observaţii şi critici care nu ar face altceva decât să-l îndrepte din timp pe doctorand şi să-l împingă pe un drum raţional al cercetării asumate (în ipoteza în care acesta se înstrăinează de ideea unei cercetări ştiinţifice oneste).

Spun toate acestea în contextul în care eu cred că doctoratul nu se acordă de un anume conducător de doctorat, ci de o instituţie de învăţământ superior, la propunerea unei facultăţi, sub răspunderea unui întreg departament (a unei întregi catedre) şi cu girul Ministerului Educaţiei Naţionale. Or, nu poţi începe şi desfăşura studii doctorale într-un ambient „al unei mici înţelegeri private”, de care comunitatea academică în interiorul căreia vrei să urmezi astfel de studii, este, de cele mai multe ori, străină, pentru ca, ulterior, să pretinzi validarea rezultatului acestei înţelegeri printr-un act juridic de drept public: diploma de doctor în ştiinţe.