Într-o fițuică a organizației hunedorene a Partidului Muncitoresc Român, publicată în dimineața zilei de 22 februarie 1950, oțelarii din regiune declarau următoarele: „(…) vom lupta cu toată forța noastră ca să dăm oțel de bună calitate, să îndeplinim Planul de Stat (…), fiind convinși că fiecare succes al nostru, fiecare tonă de oțel în plus, înseamnă o lovitură dată imperialiștilor anglo-americani și acoliților lor”.

Textul a fost în mod fidel reprodus din conținutul gazetei, cu tot cu greșelile gramaticale aferente. Citindu-l, îți dai repede seama cât de cinică și, implicit, mizeră era viața României și a cetățenilor ei, în plină ocupație sovietică. Ideologia comunistă se pretindea a fi o ideologie a păcii, dar terminologia utilizată era subtil amenințătoare și masca o înverșunată ură împotriva celor „nu avuseseră norocul” să renunțe la capitalism, la pluralism, dar și la garantarea efectivă a drepturilor și a libertăților fundamentale, pentru a îmbrățișa „modelul sovietic de viață, la care mai toate popoarele visau”, dar pe care nu-l puteau dobândi din cauza „imperialiștilor anglo-americani”. Dramatic este că potentații Kremlinului par să fie niște demni urmași ai oțelarilor hunedoreni din anii ’50 ai secolului trecut. Cu observația că aceștia din urmă erau naivi sau pur și simplu constrânși de aparatul politizat de represiune să-și asume o poziție pe care, cel mai probabil, fie nu o înțelegeau, fie o împărtășeau, însă numai dintr-o prostească exaltare. Spre deosebire de mai sus pomeniții oțelari, oamenii din anturajul lui Putin sunt esențialmente răi. Ei urăsc pentru că au înțeles de mult că societățile occidentale sunt o irezistibilă atracție mai ales pentru rușii tineri, născuți după anul 2000. Chiar dacă mulți sunt naivi sau indolenți, în rândurile lor se găsesc și dintre aceia pentru care aerul parizian, londonez sau berlinez este infinit mai ușor de respirat decât cel pe care Putin și acoliții săi îl împrăștie pe bulevardele și prin piețele moscovite. Atunci când acești tineri vor ajunge la 30–35 de ani, ei vor dori fie să emigreze (în locuri cu regimuri politice mai aerisite), fie să conducă Federația Rusă (în alt fel decât o face astăzi Putin, care, pentru ei, nu poate fi decât un detestabil personaj). Îmi vine greu să cred că acești tineri ruși — care astăzi învață pe brânci, nu provin din familiile unor oligarhi și vor o viață tihnită — sunt dispuți să-și sacrifice viața, sănătate ori familia pentru „ambițiile de conchistador” ale lui „Putin cel Scund”. Ei nu vor decât un singur lucru: să trăiască în pace. Și pentru această naturală ambiție sunt dispuși să lupte. Însă nu împotriva Occidentului, ci alături de el, chiar și în condițiile în care — dat fiind ortodoxismul în care s-au format — ei fie înțeleg prea puțin acest Occident, fie nu îi împărtășesc întru totul valorile. Opțiunea lor anti-putinistă și pro-occidentală este singura posibilă, oricât de absurdă ar putea părea în ochii celor care socotesc ca iminentă prăbușirea Statelor Unite și ale aliaților săi. Cu ce să înlocuiești modul de viață occidental? Cu o societate a fricii, în care reușesc doar cei care sunt capabili să intre și să se mențină în grațiile unui satrap, de ale cărui schimbări de dispoziție depind viața, liniștea, siguranța și, până la urmă, fericirea tuturor? Tinerii aceștia ai Rusiei anti-putiniste sunt singura șansă a Occidentului de a se concilia cu Moscova și, implicit, de a evita o confruntare directă cu „Imperiul Răului de la Răsărit”, o confruntare care, cel mai probabil, ar degenera într-un război nuclear cu consecințe ireparabile pentru noi toți. Acești tineri sunt singurii dispuși să lupte pentru pace.

Dar oare Occidentul își dorește, într-adevăr, pacea cu temuta putere de la Răsărit? De dorit, cred că-și dorește. Dar văzând poziția unor lideri ai Statelor Unite și ai aliaților lor, nu sunt foarte convins că Occidentul știe cum anume să evite o confruntare directă cu Moscova lui Putin. În deja mult prea multe declarații, venite din Washington, Paris, Londra, Roma sau Berlin, nu mai este demonizat doar Putin, Medvedev, Lavrov, Șoigu sau Gherasimov, ci întreaga națiune rusă. Ceea ce Vestului îi scapă este că popoarele nu sunt altceva decât victimele sigure ale dictatorilor în mâinile cărora ele au căzut. Vestul ar trebui să înțeleagă că, cel mai probabil, va exista o Rusie post-Putin, a cărei prezență nu va putea fi ignorată, de ale cărei resurse Lumea va mai avea nevoie și al cărui potențial nuclear nu poate fi — din păcate — nimicit ca prin farmec. Dacă războiul fratricid din Ucraina se va încheia și nu se va transforma într-un război mondial, Occidentul va fi nevoit să-și continue existența „alături” de Federația Rusă. Dar nu oricum. Și, în orice caz, nu „alături” de o Rusie umilită sau „pusă la colț”. Pentru că, într-o Rusie umilită, tinerii dispuși să lupte pentru pace riscă să fie marginalizați de cei în mintea cărora va încolți ideea de revanșă ori de răzbunare. Lumea aceasta în care ne este dat să trăim pare să fie guvernată de o regulă pe cât de simplă, pe atât de dureroasă: Nicio victorie nu este definitivă, atâta timp cât învingătorii nu-i tratează cu respect pe cei pe care i-au învins! Dacă mizează pe durabilitate, pacea occidentală nu se poate clădi pe alungarea Rusiei din „concertul internațional” și nici pe negarea dreptului acesteia de a sta la masă cu „cei mari”. Vrem, nu vrem, prin focoasele nucleare pe care le deține, Rusia rămâne o mare putere, de care lupta pentru pace a aliaților occidentali ar trebui să țină cont.