„Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” ( Sf. Apostol Iacob, 2, 26 )
A trecut puţin timp de la cel mai important post din an, precum şi de la Sfintele Sărbători Pascale. Câţi dintre noi am respectat oare atât postul fizic, cât şi pe cel spiritual? Ne batem cu pumnul-n piept, siguri de percepţia noastră asupra creştinismului. Mă rog lui Dumnezeu, dar mă cert cu cel de lângă mine. Merg la biserică duminica, dar îl batjocoresc pe cel de lângă mine. De fapt, ce înseamnă pentru noi credinţa?
Viaţa ca un război nevăzut
Credinţa este un lucru foarte complicat. Niciunul dintre noi nu reuşește să se menţină la aceeaşi înălţime a sfinţeniei în momentele cele mai bune şi asta pentru că nu suntem destul de întăriţi spiritual. Există şi diavolul ca personaj ispititor care se luptă cu noi. Sfinţii numesc viaţa un război nevăzut, ceea ce nu e puţin lucru. Pe de o parte, atunci când facem un lucru bun, atunci, în momentul acela, suntem sfinţi. Nu se poate să nu greşeşti. E adevărat că trebuie să greşeşti mai puţin, dar pentru asta trebuie să duci o luptă, să alegi să duci o luptă şi nu-i uşor de dus. Concluzia că lucrurile nu sunt bune sau că au valoare zero e falsă. Nu contează cantitatea faptelor, ci calitatea lor. Sfântul Apostol Pavel ( 7, 19 ) spune “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”, adică sufletul omului tinde spre Dumnezeu, dar faptul că noi avem şi o existenţă pământească, trupească, ne leagă foarte mult de pământ, de multe ori într-un sens păcătos. A le desprinde nu e un lucru uşor. Sfinţia se află amestecată cu păcatul, în stare pură nu o găseşti decât la Mântuitorul Isus Hristos.
„ – Cred că îşi doreşte şi Dumnezeu să avem grijă de celălalt. Nu cere mare lucru”.
„ – Oare nu-i mare lucru? E foarte mare!”
Acesta este unul dintre răspunsurile pe care le-am primit. Sfinţii, mai ales prin asta ies în evidenţă şi îi recunoaştem ca sfinţi prin faptul că se preocupă mai ales de aproapele lor. Sfinţii dacă fac minuni, nu le fac pentru ei. Le fac pentru cei care vin şi le cer ajutorul. Noi nu suntem sfinţi. Nu putem să facem minuni, în schimb putem să-l ajutăm pe celălalt. Ne arătăm iubirea faţă de Dumnezeu prin grija faţă de semenul nostru, dar nu numai în felul acesta ne arătăm iubirea, ci şi prin fapte directe precum rugăciunea, biserica sau prin faptul că ne spovedim, că ne împărtăşim. Este adevărat că există două dimensiuni. Crucea Mântuitorului are două dimensiuni, una verticală şi una orizontală. Dacă uităm de orizontală nu este bine.
„Ştii ce e cuvântul ateu? Eu cred că atunci când un avion este pe cer şi se prăbuşeşte, niciun pasager nu mai este ateu”.
Slujitorul unei biserici romano-catolice povesteşte faptul că „Dacă nu putem să facem bine, măcar rău să nu facem. Dar încercăm să facem binele în fiecare zi. Fiecare trăieşte individual legătura cu Divinul. Isus nu aşa a făcut cât timp a fost pe pământ? Nu a predicat cu forţa, ci cu blândeţea. Mergi la spovadă când simţi asta. Câteodată şi cu ochii poate omul să ispitească, să faci păcate şi cu poftele sau cu gândurile. Este lupta între bine şi rău. Dacă ştim să facem diferenţa dintre ele, atunci asta este un avantaj. Fără să vrem, suntem încercaţi. Există doi lupi, unul al Binelui şi unul al Răului. Depinde pe care îl hrăneşti. Rugăciunea este un lucru important”.
Puterea exemplului
În sala de rugăciuni a bisericii (greco-romane), o doamnă trecută de prima tinereţe, îşi mărturiseşte iubirea faţă de Atotputernic: „Nu poţi să-l iubeşti pe celălalt, dacă nu-l iubeşti pe Dumnezeu. Nu am ştiut care este scopul meu în viaţă. Caută-l pe Dumnezeu şi după ce-L cauţi, să-L accepţi. După ce-L accepţi, să-L iubeşti. Şi după ce-L iubeşti, să-L urmezi toată viaţa. Este iubirea mai presus decât tot ce este material. Nimic din ce am primit noi nu este al nostru. Totul ne este un dar de la Dumnezeu”.
Dumnezeu nu este o idee sau un principiu abstract
„Iubirea pentru Dumnezeu ți-o arăți față de cel care te urăște, cum te comporți tu cu cel care te urăște, sau cel care îți provoacă cele mai mari resentimente, așa se va comporta Hristos cu tine, pentru că El se indentifică cu oricare om, deci, ce faci omului, lui Hristos îi faci.
Credința teoretică o au și diavolii, aceasta nu ajută la nimic. Foarte puțini sunt credincioși și din cei credincioși, și foarte puțini se vor și mântui, pentru că duhul lumesc a cuprins toată lumea, și omul a uitat de veșnicie! Pentru că nu credem că Dumnezeu este o persoană, de aceea nu avem o viață religioasă adevărată, iar dacă nu ai o relație cu Dumnezeu persoană, nu poți avea relații cu ceilalți, decât egoiste, și alea nu sunt relații. O relație cu Dumnezeu e baza celorlalte relații, dacă asta nu există, nu există nici alte relații, oricât s-ar părea.
Adică Dumnezeu este persoană, liberă, cu voință liberă, și intră în relații și se descoperă oamenilor pe cât aceștia vor să-L cunoască. Dumnezeu nu este o idee sau un principiu abstract, iar cunoașterea lui Dumnezeu este doar prin relație și revelație, iar dacă înțelegi că Dumnezeu este persoană, de fapt trei persoane distincte prin anumite însușiri, dar care au aceeași voință și comuniune, atunci înțelegi cât este de importantă taina persoanei umane și la ce înălțime este chemată persoana umană. De cele mai multe ori își distrug libertatea în patimi, nemaiputând să aleagă liber și să intre în participarea la viață dumnezeiască pe care Dumnezeu vrea să ne-o împărtășească”, a conchis un student la Teologie din Timişoara.
Un om credincios caută să aibă linişte în sufletul său pentru a avea linişte şi în jurul său
„Un adevărat creştin se comportă aşa cum s-a purtat Isus. Noi purtăm chipul Domnului nostru Isus Hristos. Primii creştini s-au numit în Antiohia (în prezent Antalya, Turcia) unde a fost Sf. Apostol Pavel. A fost şi înainte libertatea religioasă, dar mai constrânsă. Tinerii nu aveau voie să vină la biserică. Era o ruşine să treci pe lângă biserică şi să îti faci cruce. Nu aveai voie să vorbeşti în cântece şi despre Dumnezeu pe vremea lui Ceauşescu”, a mărturisit un slujitor al Domnului.
„Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.” ( Sf. Apostol Iacob, 2, 18 )
Credinţa fără faptă este moartă. Păcatele se fac cu lucrul, cuvintele sau gândul. A fi credincios, a fi creştin înseamnă şi a fi practicant. Practicant ce inseamnă? Să respecţi poruncile divine, să cercetezi biserica în duminici şi sărbători, să îţi faci rugăciuni înainte de masă, înainte de culcare, să te spovedeşti în cele patru mari posturi: postul Crăciunului, postul Sfintelor Paşti, postul Sf. Petru şi Pavel, postul Adormirii Maicii Domnului. Unii numai zic că sunt creştini. <<Nu are rost să mă mai duc la biserică, mă rog acasă>>, dar Dumnezeu ne iubeşte, trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi. Există şi altfel de credincioși, cei exaltați, care fac mătănii. Mătăniile sunt de două feluri, cele mici de închinăciune şi cele mari care se fac până la pământ ( dex online, a prosterna = a se pleca, a se înclina (până la pământ) în fața cuiva în semn de venerație, de umilință, de supunere ). Credinţa ţine de liberul arbitru, de voinţa omului.
La început a fost o singură Biserică. Din 1054 când s-a produs Schizma cea Mare la Constantinopol, aceasta s-a dezmembrat în Ortodoxie şi Catolicism.
Andreea-Luigia Borcilă