După cum reiese din paginile anterioare dedicate vechimii cetății, iar mai apoi urbei Lugojului, aici intotdeauna a fost o efervescență economică și culturală datorată îndeosebi conlocuirii armonioase dintre o seamă de nații și religii.
Nu se poate vorbi despre Lugoj fără să spunem măcar câteva cuvinte despre credincioșii adunați în jurul episcopiei greco-catolice.

Episcopia de Lugoj este una din cele șase episcopii ale Bisericii Române Unite cu Roma, cu sediul în municipiul Lugoj. Dar actul de înființare nu a însemnat decât recunoaștere unei viguroase comunități de credincioși creștini uniți ce se afla acolo de cel puțin câteva decenii sau și mai bine în urmă. Acum ne referim la o prezență organizată a câtorva parohii. Prezența sporadică a românilor uniți cu Roma este mult mai veche.

Încercările de unire cu Biserica Romei a românilor bănăţeni datează cu mult înaintea Unirii din 1700. Astfel, în 1454, la numai 15 ani după terminarea Conciliului de la Florenţa (conciliu unde s-au semnat actele de unire dintre cele două Biserici separate în 1054), a predicat prin părţile Banatului Sfântul Ioan Capistranul (Giovanni da Capestrano).
În eforturile de a stăvili expansiunea Semilunei spre centrul Europei a fost adunată o armată, care în vara anului 1456, avându-l pe Capistrano drept comandant al unui contingent, l-a ajutat pe Ioan Corvin să-i învingă pe turci în bătălia de la Belgrad, asediat de forțele sultanul Mehmed al II-lea. Părintele murit de ciumă la câteva săptămâni după victorie.
Atunci, circa 30.000 de români din zona Caransebeşului au aderat la Biserica Romană. Acest început rodnic a rămas însă fără urmări, din cauza opoziţiei sârbilor ortodocşi şi expansiunii islamismului turcesc din epocă.
Au mai trecut alte peste trei veacuri până când s-a repus problema unirii religioase cu Roma. În 1738, Episcopul latin al Cenadului, Falkenstein, a trimis la Viena informări despre apropierea religioasă de Biserica Romei a tot mai multor preoţi români, împreună cu credincioşii lor. Aceştia îi aveau ca exemplu pe fraţii lor din Transilvania, unde se consolida deja unirea cu Biserica Romei. Episcopul Falkenstein a propus Curţii Imperiale înfiinţarea, pentru românii bănăţeni pe care îi avea deja în păstorire, a unei eparhii catolice de rit oriental, iar pentru preoţii care treceau la unire, acordarea tuturor drepturilor de care se bucurau şi preoţii catolici.
Urmaşul Episcopului Falkenstein, Episcopul Nicola Stanislavich, a propus şi el Curţii de la Viena, în 1741, înfiinţarea fără întârziere a Episcopiei pentru românii uniţi, sugerând ca reşedinţă oraşul Lugoj. Materializarea acestor propuneri nu s-a făcut decât peste aproape un secol, din cauza deselor confruntări armate cu militarii otomani şi a altor împrejurări politico-sociale nefavorabile.
Dar totul a început mai serios începând cu anul 1832, când 1.200 credincioşi din satul Chizdia (Coşarii) au trecut la catolicismul răsăritean. Astfel ia naştere un curent tot mai puternic de apropiere de catolicism a românilor bănăţeni. După vizitele canonice pe aceste meleaguri ale Episcopului de Oradea, Vasile Erdeli, tot mai multe comunităţi au aderat la Unire, astfel că, în 1848 existau în Banat 22 de parohii unite, iar multe altele se pregăteau să li se alăture.

Eparhia de Lugoj, care se întindea pe teritoriul comitatelor Caraş, Severin, Timiş-Torontal, Hunedoara şi, parţial, Arad şi Alba. Actualmente, se întinde pe acelaşi teritoriu, în judeţele: Timiş, Arad, Caraş Severin, Hunedoara, şi, parţial, Alba şi Mehedinţi.
După Unirea de la 1700, au apărut primele comunităţi greco-catolice şi în regiunea Banatului. Numărul lor a crescut puternic în anii 1831-1851, astfel încât s-a simţit nevoia înfiinţării unei Eparhii în aceea zonă. Pe acest fundal a venit, o dată cu restaurarea Mitropoliei cu sediul la Blaj, bula Apostolicum Ministerium, din 26 noiembrie 1853, emisă de papa Pius al IX-lea, prin care se înfiinţa Eparhia de Lugoj, ca episcopie sufragană (subordonată) Arhiepiscopiei de Făgăraș și Alba Iulia, la aceiaşi dată cu înfiinţarea Eparhiei de Gherla, viitoarea Eparhie de Cluj-Gherla. Eparhia de Lugoj, care se întindea pe teritoriul comitatelor Caraş, Severin, Timiş-Torontal, Hunedoara şi, parţial, Arad şi Alba. Eparhia de Lugoj este astfel a treia Eparhie în ordine cronologică.
Primul ierarh al noii eparhii a fost Episcopul Alexandru Dobra (1853-1870), înscăunat de Mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu la 28 octombrie 1855. Datorită zelului său, eparhia a fost rapid organizată şi alte 26 de parohii au aderat la unirea cu Biserica Romei. Pentru studenţii teologi săraci, Episcopul Dobra a lăsat un fond de 50.000 de florini, ca burse pentru studii.
Al doilea Episcop al Lugojului a fost Ion Olteanu (1870-1873). El a pus bazele unui curs de teologie morală pentru candidaţii la preoţie pentru a avea o mai bună pregătire teoretică. Deasemenea a mai lăsat o casă spațioasă pentru a sluji ca reşedinţa episcopală. După plecarea sa la Oradea, păstorirea Eparhiei a fost încredinţată Episcopului Victor Mihali de Apşa (1874-1894). Acesta a avut timpul şi zelul necesare pentru a da o nouă viaţă eparhiei. El a organizat opt sinoade eparhiale în care s-au stabilit statutele canonicilor, cele pentru organizarea oficiilor bisericeşti, cele pentru organizarea învăţământului primar şi cele pentru administrarea fondurilor şi fundaţiilor eparhiei. A vizitat aproape toate satele din eparhia sa. O premieră se leagă de păstorirea înaltului prelat. A inițiat şi a condus primul pelerinaj al românilor bănățeni la Roma, în 1893.
După alegerea sa ca Mitropolit de Blaj, Eparhia din Lugoj a fost încredinţată Episcopului Demetriu Radu (1897-1903). Acesta a continuat opera predecesorului său, susţinând financiar construirea multor biserici şi şcoli primare pe tot cuprinsul provinciei Banatului. În 1901 a restaurat Mănăstirea Prislop, devenită loc de pelerinaj pentru credincioşi.
În 1903, Demetriu Radu a fost mutat la Oradea, în locul lui fiind numit Episcopul Vasile Hossu (1903-1912), care s-a distins prin râvna sa apostolică, predicând cu mult har adevărul divin şi făcând vizite în aproape toate satele Eparhiei.
Anul 1912 avea să aducă noi schimbări. Episcopul Vasile Hossu a fost mutat la Cluj, în locul lui fiind numit singurul episcop bănăţean al uniţilor, Valeriu Traian Frenţiu (1912-1922), originar din Reşiţa. Din 1922, când Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost mutat la Oradea, ca Episcop al Lugojului a fost numit Episcopul Alexandru Nicolescu (1922-1936).
În 1936 Episcopul Alexandru Nicolescu a fost chemat la Blaj, fiind ridicat la rangul de mitropolit, în locul său fiind numit Episcopul Ioan Bălan (1936 -1959). Până la arestarea şi întemniţarea sa din 1948, acesta a publicat traducerea Noului Testament, pregătind o nouă ediţie în limba română a întregii Sfinte Scripturi.
Totul a funcționat cu bine, indiferent de regimurile administrative și politice ce s-au succedat și au stăpânit aceste meleaguri. Dar dezastrul avea se prăvălească peste credincioși odat cu instaurarea „democrației populare”.

În anul 1948 la 28 octombrie episcopul Ioan Bălan a fost arestat de autoritățile regimului totalitar comunist și a fost supus la o serie de șicane pentru a treace la Biserica Ortodoxă Română. Pentru această trădare i-au fost promis avantajul de a beneficia de un înalt rang în ierarhia ortodoxă. A refuzat orice compromis, primind în schimb cununa de martir în 4 august 1959, în Mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde era deţinut.
Tot cu această ocazie Catedrala din Lugoj trecută în folosința Bisericii Ortodoxe Române.
Protopopul ortodox Damaschin Daicoviciu, fratele istoricului Constantin Daicoviciu, a refuzat să facă parte din comisia de preluare a catedralei, așa încât a demisionat din funcție. Imobilul a fost preluat de preotul Jigorea. Aflat în catedrală în acel moment, preotul greco-catolic Ioan Ploscaru l-a întrebat pe acesta: „Părinte Jigorea, ați venit să ne luați biserica?” Preotul Jigorea i-a răspuns cu amar: „Ce să facem? Suntem siliți!” În perioada socialismului Biserica Ortodoxă Română a folosit-o ca biserică parohială.

Din 1959, ca Episcop de Lugoj, a succedat în secret, date fiind condiţiile de interzicere a Bisericii Greco-Catolice, Ioan Ploscaru (1959 – 1995), care a fost episcop al acestei Eparhii până la data de 20 noiembrie 1995. Consacrat episcop în secret la data de 30 noiembrie 1948 de către Nunţiul Apostolic Patrik O’Hara, a fost şi el întemniţat din 1949 până în 1964.
În aceste condiţii conducerea Eparhiei nu a putut fi exercitată vizibil. Nici după eliberarea din închisoare în urma Decretului de amnistie generală din 1964 nu s-a reuşit o păstorire fermă şi la lumină.
Abia din decembrie 1989 s-a pornit la reorganizarea rapidă a întregii Eparhii.
Datorită volumului mare de activitate pastorală precum şi a vârstei înaintate, în anul 1992, P.S.S. Ioan Ploscaru a cerut Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea un Episcop coadiutor. În 1994, Sfântul Părinte a numit pentru eparhia Lugojului un Episcop coadiutor în persoana lui Alexandru Mesian.
Episcopul Alexandru Mesian este cel de-al zecelea Episcop la conducerea Eparhiei de Lugoj. A fost hirotonit preot, în clandestinitate, de Episcopul Ioan Dragomir. . În toată acea perioadă întunecată, până în 1990, în fața autorităților comuniste apărea doar ca un simplu tehnician la o uzină mecanică de utilaj minier din Baia Mare.
În perioada 1990-1994 a fost Vicar General la Baia Mare. La 20 iulie 1994 Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Episcop coadiutor de Lugoj, fiind consacrat la Blaj, la 08 septembrie 1994.
După peste patru decenii avea să vine și un moment fast prin actul de o îndrăzneală demnă de laudă a mitropolitului Corneanu.
În anul 1990 vlădica ortodox Nicolae Corneanu al Banatului a dispus restituirea imobilului, gest apreciat de politicienii de atunci în mod diferit. Dacă de Alianța Civică a scos în evidență gestul de restituire în schimb a fost aspru criticat de FSN. Nici nu este de mirare, acea formațiune „emanată” de Revoluție fiind în majoritate încă tributară gândirii de tip comunist.
Actul de predare-primire a catedralei a fost semnat la 20 ianuarie 1990. Preluarea oficială a catedralei a avut loc la 21 ianuarie 1990. În acea zi a avut loc o liturghie în limba română în Biserica Romano-Catolică din Lugoj, în cadrul căreia episcopul unit Ioan Ploscaru a mulțumit preotului paroh Elmar Kroner pentru faptul că i-a primit pe credincioșii greco-catolici români în biserica romano-catolică în cei 41 de ani de prigoană ai Bisericii Române Unite. A urmat o procesiune cu Sfântul Sacrament, purtat de episcopul Ioan Ploscaru, urmat de peste 2.000 de credincioși, ce a pornit de la biserica romano-catolică către catedrala unită. Episcopul Ploscaru a intrat în catedrală și a oficiat Sfânta Liturghie, împreună cu mai mulți preoți din dieceza Lugojului și alte orașe din țară (Cluj, Oradea, Arad și Alba Iulia).
Primul episcop de Lugoj după relegalizare a fost Ioan Ploscaru. Din 1995 până în 2023 episcop greco-catolic de Lugoj a fost Alexandru Mesian. În actuala orânduială Eparhia de Lugoj are subordine parohii în județele Timiș, Arad, Caraș-Severin, Hunedoara, Alba și Mehedinți.

Catedrala „Coborârea Sfântului Spirit” din Lugoj este catedrala Eparhiei de Lugoj. Edificiul a fost construit între anii 1843-1854 în stil neoclasic, după planurile arhitectului L. Oettinger.
Pictura inițială a fost realizată în anul 1868 de pictorul Moritz Breyer. Între anii 1929-1934 pictura a fost restaurată de Virgil Simonescu și extinsă după planurile și pe cheltuiala episcopului Alexandru Nicolescu. Inaugurarea picturii refăcute a avut loc în ziua de 7 octombrie 1934 în prezența regelui Carol al II-lea și a membrilor guvernului.
Este doar un exemplu a conviețuirii pașnice a etniilor din Lugoj. Dacă nu era fractura de aproape cinci decenii nici nu s-ar fi simțit că sunt de graiuri sau credințe diferite.