În acești ultimi ani de îndelungi discuții și zbateri ce ajung până la controverse despre unirea țărilor europene sau dimpotrivă dacă ar fi mai bună o soluție cu o autonomie cât mai extinsă a fostelor state suverane intră în gândul omului simplu și neimplicat politic o urmă de îndoială. Fiindcă e clar că țările ce au hotărât la un oarecare moment să facă parte dintr-o uniune au făcut-o în mod asumat și conștienți că pierd un anumit grad de independență.
Oare cum ar fi mai bine? Cu o structură politico-administrativă cât mai extinsă și cu frontire fluide ce vor merge până la acceptarea lor doar ca simple linii pe niște hărți? Sau din contra provinciile și statele să se întărească și nimeni din afară să nu poată trasa linii directoare sau recomandări despre „treburile interne”.
Controversele nu se vor opri niciodată. Încă nu există un răspuns general valabil la această temă. Europa, fiindcă acum la aceasta ne referim, trebuie să fie un conglomerat de provincii? Sau de zone economice cu interese comune sau mai este valabilă teoria venită de peste Ocean de la un președinte pe nume Wilson ce a dorit să facă dreptate și a impus teoria țărilor naționale. Sau mai degrabă ar trebui aplicat un sistem ce funcționează cu succes în micul stat elvețian pe principiul cantoanelor ligvistice și de etnie comună?
Cei ce cred că tema modernizării europene este recentă se pot înșela. Nu este deloc apanajul a doi politicieni, unul german și un francez ce au visat o uniune ce la început era a țărilor ce voiau să conlucreze doar pentru metalurgie și exploatarea cărbunilor.
Trebuie să scoatem în evidență figura unui bănățean care s-a ocupat cu politica nu doar în plan practic ci și ca gânditor avangardist ce a formulat astfel de teorii. La cumpăna dintre finalul secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea avocatul Aurel Popovici gândea la scară mare era un vizionar continental ce ar fi putut creiona alte trasee al întregului secol XX dacă soarta și mai apoi războiul nu ar fi hotărât altfel. Departe de a gândi în termeni simpli de istorie contrafactuală cu retorica întrebare „ce ar fi fost dacă…” vrem să aducem în atenție activitatea lugojanului Popovici.
Trebuie spus că Lugojul natal al lui Popovici era la jumătatea secolului XIX-lea un adevărat centru al românismului ce a dat o lungă plieadă de oameni de seamă în toate domeniile. Lugojul multietnic era un adevărat centru de efervescență economică și culturală.
Aurel Popovici s-a născut la data de 16 octobrie 1863 în Lugoj ca fiu al unui maistor local, Constantin Popovici, și al soției sale Maria. Asta nu înseamnă deloc că ar fi fost dintr-o clasă defavorizat de oameni simpli și sărmani. Breslele de lucrători erau foarte bine organizate și luptau pentru drepturile lor. Munca corect retribuită le putea asigura un trai corect. Din rândul lucrătorilor lugojeni s-au ridicat personalități marcante ce au ajuns din calfe negustori sau chiar bancheri locali înființind camere de muncă și cooperative.
Impregnat de spiritul multicultural central european încă de acasă pornește la studii liceale la Brașov. Mulți intelectuali români din Banat sau din Ardeal au pus bazele cunoștiințelor lor în orașul de la o margine de imperiu dar în apropiere de frontiera cu Regatul României. Continuă studiile la Beiuș un alt centru de instruire temeinică pentru tinerii acelor ani.
Format în Banatul multietnic, a urmat școala în diferite localități și în diferite limbi. Au fost bazele culturii sale europene de mai târziu. Începe școala primară și apoi clasele următoare în la Gimnaziul Maghiar din Lugoj între 1873–1880.
Impregnat de spiritul multicultural central european, încă de acasă, pornește la studii mai înalte la Liceul Român din Beiuș în anii 1880 1884, un important centru de instruire temeinică pentru tinerii acelor ani. Se pare că ajunge și la liceul din Brașov. Mulți intelectuali români din Banat sau din Ardeal au pus bazele cunoștiințelor lor în orașul de la o margine de imperiu dar în apropiere de frontiera cu Regatul României.
Mintea strălucită al tânărului Popovici îi permite să ajungă la Viena în 1885. S-a înscris la Universitatea din Viena pentru a studia în paralele medicina și filozofia (studii politice). Termină studiile universitare la Graz unde s-a transferat între timp.
Poate tocmai faptul că avea o solidă pregătire în trei limbi a sesizat de tânăr, încă din liceu, iar mai apoi ca student și-a exprimat opoziția împotriva politicii de aducere la aceiași nivel lingvistic iml tuturor etniilor, impusă în Transilvania și Banat de legea de maghiarizare a învățământului. Prin întărirea școlilor de stat cu predare în limba maghiară elementul etnic pierdea teren. Sute de școli cu predare în limbi minoritare, de pe lângă biserici, au fost desființate sau mult restrânse.
După 1867, odată cu măsura de egalizare în drepturi a celor două regate (Ausgleich), guvernul maghiar a adoptat o poziție prin care toți locuitorii regatului erau considerați o singură națiune, adică toți erau considerați unguri. Acest punct de vedere a devenit politică oficială a politicienilor și statului ungar. Ideea de „Națiune politică ungară” nu convenea celorlalte etnii componente din conglomeratul de regat. Aurel Popovici publică o opinie tranșantă în această privință scriind printre altele protestul „Replică”, în 1892.
În 1891, Popovici devine unul dintre liderii Partidului Naţional Român şi unul dintre redactorii gazetei Tribuna.
Împreună cu alți intelectuali români ai Partidului Național Român, a semnat în 1892 Memorandumul Transilvaniei, document în care pledează pentru egalitatea în drepturi a românilor cu maghiarii din Transilvania și cerea încetarea persecuțiilor și încercărilor de maghiarizare.
Memorandumul a fost dus de o delegație compusă din 237 de persoane împăratului Franz Josef, dar acesta a trimis mai departe memorandumul, necitit, la parlamentul de la Budapesta, de unde, de asemenea necitit, a fost restituit conducătorului delegației. Avându-se în vedere că documentul a fost tipărit și răspândit, autorii au fost dați în judecată în luna mai a anului 1894, acuzați de instigare prin presă. Cu această ocazie, Ioan Rațiu a rostit celebra frază: „Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”- Ioan Rațiu.
Documentul a lăsat importante ecouri în viața românilor. A fost urmat de un răsunător proces dar în plan practic nu prea a adus nimic pozitiv. Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la două luni la cinci ani și, deși au fost eliberați din detenție prin amnistie regală în anul următor, rezultatul procesului a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg și a contribuit la creșterea numărului susținătorilor unirii Transilvaniei cu Regatul României drept singura posibilitate de soluționare a situației lor.
Au existat însă și rezerve față de o politică activă pentru unificare până la sfârșitul Primului Război Mondial și până la încheierea Tratatului de la Trianon, întrucât, pe de o parte, România oscila între Puterile Centrale și Antantă, iar, pe de altă parte, moștenitorul tronului, Franz Ferdinand, ar fi putut oferi o soluție la problemă prin planul imperiului de restructurare federală în Statele Unite ale Austriei Mari. În anul 1893, Popovici s-a mutat în Austria, apoi în Italia și mai târziu în România. În 1899, a fondat la București revista România Junǎ („Tânăra Românie”).
Statele Unite al Austriei Mari, ca teză politică a lui Aurel Popovici au fost una din primele construcții teoretice pentru a realiza o Europă (centrală) unită. Prin cunoștințe comune reușește să intre într-un grup de persoane din preajma arhiducelui Franz Ferdinand și încearcă să promoveze ideea unei restructurări a imperiului Austro-Ungar într-o uniune de state confederate. În acest context, concepe în 1906 o structură federală, probabil inspirată de modelul unor republici federale viabile (așa cum erau la timpul respectiv, Statele Unite ale Americii, respectiv Mexic și Brazilia, care au imitat modelul american), pe care o numește Statele Unite ale Austriei Mari.
Conceptul presupunea înființarea a 15 provincii autonome (state), constituite pe principiul naționalității, respectând frontierele etnice, beneficiind de o largă autonomie internă, după modelul elvețian sau american. Era prevăzută, de asemenea, o întărire considerabila a executivului central și folosirea sistematică a limbii germane în administrație și ca limbă oficială. Una din consecințele cele mai importante era pierderea importanței jucate de Ungaria. Afirmația trebuie înțeleasă în logica exercițiului naționalist și în corelație cu mediul confruntărilor între națiuni, pe fondul primei afirmări geopolitice a acestora în istoria europeană.
Aurel C. Popovici a fost interpretat ca o contraparte la contextul critic, destructiv și centrifug din Europa Centrală, prin teoria lui puternic centralistă a unei guvernări puternice centrale, care să coordoneze un context federal. A fost asimilat unui neoconservatorism jeffersonian. În afară de complexitatea teoriei politice a lui A.C. Popovici, trebuie subliniată atracția acestuia față de noul val de rasism și xenofobie din Europa Centrală. Articolele sale, de o virulență uneori rar întâlnită, sunt îndreptate împotriva evreilor, ungurilor, „levantinilor balcanici” etc. Cum observă Virgil Nemoianu, „toate acestea erau datorate, în parte, tradiției politice xenofobe a lui Eminescu (Popovici admira foarte mult moștenirea teoretică a lui Eminescu)”.
Planul lui Popovici nu a avut sorți de izbând în primul rând datorită rezistenței opuse de clasa politică maghiară. Dar cea mai mare lovitură avea să fie asasinarea protectorul său, arhiducele Franz Ferdinand. Astfel monarhia austriacă a pierdut ultima sa șansă să se reformeze după un model modern sub conducerea unui prinț cu vederi liberale și progresiste. Mai mult decât atât evenimentul de la 28 iunie 1914 de la Sarajevo avea să se dovedească a fi nu doar un atentat politic ci chiar declașatorul primei mari conflagrații mondiale. A fost numit „Împușcătura care s-a auzit în toată lumea”.
Astfel modelul propus de Popovici a pierdut orice șansă de a mai fi implementat și a rămas doar un document strict teoretic. Aurel C. Popovici a fost interpretat ca o contraparte la contextul critic, destructiv și centrifug din Europa Centrală, prin teoria lui puternic centralistă a unei guvernări puternice centrale, care să coordoneze un context federal. A fost asimilat unui neoconservatorism jeffersonian. În afară de complexitatea teoriei politice a lui A.C. Popovici, trebuie subliniată atracția acestuia față de noul val de rasism și xenofobie din Europa Centrală. Articolele sale, de o virulență uneori rar întâlnită, sunt îndreptate împotriva evreilor, ungurilor, „levantinilor balcanici” etc. Cum observă Virgil Nemoianu, „toate acestea erau datorate, în parte, tradiției politice xenofobe a lui Eminescu (Popovici admira foarte mult moștenirea teoretică a lui Eminescu)”.
Naționalismul lui Popovici trebuie însă înțeles de o manieră ceva mai moderată: națiunea era înțeleasă drept o unitate mai degrabă morală și politică decât rasială. Popovici s-a folosit însă de teoreticienii ideii rasiale, mai cu seamă folosindu-i împotriva curentului cosmopolit, pe care-l detesta.
Alături de ideea unei autorități statale puternice, menite să modeleze societatea, Popovici era adeptul unei forme de neintervenționism în chestiunile sociale, fiind de asemenea favorabil descentralizării. Sistemul școlar era văzut ca fiind detașat de o formă autoritaristă de intervenție a statului.
Avocatul și politicianul român a fost nevoit să se retragă în Elveția ce și-a păstrat neutralitatea în marea dezlănțuire a nebuniei războinice. A decedat la 9 februarie 1917, în Geneva, fără a mai vedea rezultatele pentru români a încheierii conflictului generalizat. Conform dorinței sale de a fi cât mai aproape de fruntariile de atunci ale Regatului României. A fost înmormântat în cimitirul de lângă Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului.
Coincidența sau alte comandamente mai înalte fac ca și Nicolae Titulescu, un alt mare vizionar politic dar și diplomat de mare anvergură internațională să fie înmormântat tot în Șcheii Brașovului. Chiar și locul decesului ar putea fi același. Despre Titulescu a fost acreditată ideea că s-ar fi stins la Cannes în Franța. Dar Petre Pandrea aduce informații conform cărora de fapt ar fi vorba despre Souvrettes, Elveția. Lugojeanul Aurel C. Popovici a reușit să fie un precursor al conceptului (nerelizat) de stat central european confederat.
Poate a fost mai bine așa… poate nu?