Sunt deja trei sferturi de secol de la un moment de maximă importanță în istoria românilor. Faptele de atunci au o covârșitoare influență și asupra celor ce se întâmplă chiar și acum.
O stare de anormalitate, cea a războiului, ce măcina întregul continent de peste patru ani implicând aproape toate țările a fost stopată cu mari eforturi și din partea țării noastre cu mai mult de jumătate de an mai repede. Asta susțin cei mai mulți istorici.

E drept că circumstanțele concrete ale actului de la 23 august 1944 pentru multe țări din est nu a adus ceva prea bun. Dar, în acel momen,t era prea complicat de întrevăzut viitorul. Acea schimbare de forțe combatante avea să ducă la o reconfigurare totală a părții noastre de lume. Dacă a fost varianta cea mai bună sau cea pierzătoare încă este de studiat.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost acțiunea prin care regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României, care, în timp, și-a acordat sieși titulatura de „Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu.

La lovitură au participat destul de puține forțe politice, dar în timp regimul comunist a amplificat enorm contribuția lor la eveniment dându-i o grandoare greu de imaginat. Actul a avut multe alte denumiri crescând de la „întoarcea armelor” până la „Insurecția armată împotriva regimului fascist și a luptei împotriva imperialismului”. Iar în timp, de principalul artizan al loviturii, regele Mihai nici nu se mai pomenea sau era trecut la „și alții”.

Pentru cei care contestă actul ca fiind o trădare trebuie spus că trupele sovietice oricum erau deja pe teritoriul țării din martie 1944, frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina. Ar fi urmat distrugeri imense dacă se continua alianța cu Axa, iar soarta războiului oricum era deja pecetluită.

Imediat după arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României.

Un alt rezultat deosebit de important al schimbării de alianță din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României.
Schimbarea de alianță a României din 23 august 1944 a accelerat înaintarea trupelor aliate (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului din primăvara lui 1945.

În plan imediat, cu toate că nu acestea au fost intențiile, de fapt, lovitura de stat a accelerat impunerea regimului de dictatură proletară prin aducerea la putere a guvernului Petru Groza în martie 1945, dar mai ales prin forțarea abdicării regelui Mihai I în 30 decembrie 1947.