Precum șarpele Uroborus, lanțul developării evenimentelor în Lock, Stock and Two Smoking Barrels este inepuizabil. Acțiunea etern în stare alertă reușește a evita totuși producerea unui efect obositor, spontaneitatea având la urma urmei o logică internă, fiecare fapt fiind însosit de revers, de produsul său ironic și deseori comic prin paradoxal.
În anul 1998 regizorul Guy Ritchie readuce în memorie mania produsă de Trainspotting, care deja prezintă o vechime de doi ani, poate involuntar provocând și referințe la labirinticele jafuri și comploturi din cinematografia lui Tarantino. Încărcat de umor negru, care redă aerul cartierelor obscure ale Londrei, Lock este mai mult decât o simplă poveste gangster, o năzbâtie a unor tineri răzvrătiți. Atât schimbul de replici, și nu doar ca urmare a accentelor, cât și dezlănțuirea evenimentelor necesită o atenție, un interes deosebit, de aici și preponderența publicului avizat, subclasarea sa ca un film indie, după premiera de la Sundance Film Festival.
La complexitatea și îngreunarea recepției nestingherite contribuie și cantitatea considerabilă a distribuției, de la episodicul, dar de o autoritate ce îi conferă o aură de protagonist Sting, în rolul lui J.D., deținătorul barului în jurul căruia se dezvoltă preponderent acțiunea, la un Jason Statham novice.
Pe o coloană sonoră orginală prin amplasare, grupul de tineri londonezi, obosiți de încercări de a obține resurse financiare prin fraude mici devine mai mult decât martor, luând activ parte de la crimele fără limite, cu Zorba Grecu în fundal. Fiul lui J.D., Eddy (Nick Moran), bun cititor de reacții, își pune amicii într-o situație exagerat de tensionată, pierzând o sumă enormă la jocul de poker, ca urmare a înșelăciunii competitorului. Acesta din urmă este chiar Hatchet Harry (P.H. Moriarty), gangsterul și regele industriei pornografice, a cărei brutalitate și imunitate este notorie.
Disperați de a obține un sprijin financiar pentru a plăti datoria și pentru a își păstra degetele, fără a fi ajutat de tatăl lui Eddy, Harry jinduind evident la barul acestuia, cei patru ascultă accidental discuția profitabilă a vecinilor, prin pereții subțiri. Astfel ei ajung a fi implicați într-un jaf armat la sediul unor hipioți lipsiți de apărare, dar care și-au transformat locuința în laborator de marihuana. Cu gândul de a extrage doar beneficiile actelor teroriste, ei planifică a sosi în momentul în care apele se liniștesc. Planifică este însă prea mult spus, accidentul fiind laitmotivul filmului, simbol care împiedică atât prevederea concluziei, cât și ritmează hilarul. Pe cât sunt ei de suprinși de a intra dintr-o cameră cu cadavre într-alta, pe atât ar trebui a fi de la sine înțeles.
Eddy îi are alături de el pe obsedatul de curățenie Soap (Dexter Fletcher), bucătar de profesie, agitatul Tom (Jason Flemyn), de a cărei stabilitate ajung a depinde toti într-un final, și colegul de apartament Bacon (Statham). Nume sugestive, dar caractere nu în profunzime dezvoltate, fapt care ar fi fost greu și obositor, când se încearcă totuși a păstra o durată digerabilă, cu o așa distribuție. Cu toate acestea, fiecare individ în sine aduce o contribuție personală, unică grupului încă inocent, provocând unitatea. Absența unei distribuții feminine este vizibilă, iar puținele actrițe nu sunt puse într-o lumină prea favorabilă, apar mai mult ca piese de decor, ca atracții pentru ochi.
În celălalt colț îl avem pe magnatul Harry, protejat de Barry The Baptist (Lenny McLean), parcă scos din mafia italiană și de Big Chris (Vinnie Jones), poate cel mai ieșit din comun personaj, de o stabilitate morală și o cruzime de nedescris, care acționează alături de fiul său, încă copil, și care iese cel mai profitabil din toată situația – un greu de ucis. Distribuția însă nu se încheie aici, avându-i desigur și pe cei trei deținători de droguri, precum și gruparea care încearcă a îi fura, o trupă în stil Black Panther, doi nelegiuiți stupizi angați de un Harry invizibil, care își atribuie soarta neștiinței, mai adăugăm și niște condamnați adevărați… pe scurt, o complexitate din toate punctele de vedere.
Dar nu este cazul demoralizării; odată ce se prinde ritmul strașnic și, poate nu ar strica, dacă se axează pe chipurile caracterelor, numele provocând un rebus găsit în operele lui Dostoievksi, Lock, Stock and Two Smoking Barrels asigură o vizionare de excepție, un film gangster englez ieșit din tipare, care nu urmează comuna structură și care lasă privitorii, poate chiar introducându-i în acest gen, dorind mai mult.