Cu câțiva ani în urmă am ascultat, doar pentru puțină vreme, o emisiune de televiziune din România.
Era un soi de dialog purtat de către un reporter și istoricul A.P. Tema discutată gravita în jurul oportunității ridicării Catedralei Neamului în Parcul Carol, în București. (Catedrala Neamului este un proiect al Bisericii Ortodoxe Române de a ridică o biserică monumentală în București, ca sediu al Patriarhiei și memorial al victimelor regimului bolșevic.)
Istoricul era gras, de fapt umflat dizgrațios, cu față buhăită și acoperită de o barbă sărăcăcioasă, foarte mulțumit de sine și răspândind un duh lumesc neplăcut. Cu cea mai mare nepăsare se exprima împotriva ridicării acestui monument și cu aceeași nepăsare și nesimțire repeta „argumentul lui Iuda”. Nu este bine să se risipească bani care ar putea fi folosiți la ajutorarea săracilor. Acestui argument, umflatul istoric îi adăuga și inexactități jalnice de genul: „îmi pare că se imită exemplul vecinului de la răsărit”. Un penibil apropo rusofob care nu ținea seama de faptul că între România și Rusia există o distanță de peste o mie de kilometri și o țară enormă, Ucraina. Același puhav repeta cea mai mare biruință a sorosismului în România: streotipurile rusofobe. Căci aici nu este vorba de „a crede” sau nu în Rusia, este vorba de împrejurarea că pentru România pericolul sunt USA și slugile, sinistra ideologie „globalistă”, cea care așază semnul egal între „bine” și „rău”, cea care promovează un anticreștinism de prost gust și o promiscuitate morală degradantă. De fapt, bărbosul nu făcea decât să dea glas ideilor seculariste vehiculate în România prin tot soiul de organizații obscure, vernacular cunoscute și ca „sorțarii” și „sorosiștii” și organizațiile non-guvernamentale. Dar nu despre neghiobiile rostite în acea emisiune este vorba aici, ci despre felul în care erau ele rostite, despre limba românească folosită.
La o superficială analiză, părea că A.P. folosește un grai vechi, armonios. El rostea: „îmi dă gândul cât va fi fiind în vistieria Patriarhiei”, „interesul de obște” etc. Dar, de fapt, la o analiză mai profundă, rezultă cu totul altceva.
Istoricul căuta să mimeze, să imite graiul aristocrației (boierimii) muntene, și nu reușea, căci el nu aparține acestei categorii nici în obârșie și nici în duh.
Un asemenea grai este absolut superb și am avut privilegiul să îl aud vorbit de către câțiva reprezentanți ai acelei categorii sociale (Dr. Elena-Nutzi Mateescu-Mănescu, Domnica Negulescu, Dr. Alecu Mănescu și un bunic al lui Mihnea Berindei). Acești reprezentanți ai familiilor de viță veche (cele care păstrează conștiința libertății originare, care ține de persoană și din care se hrănește libertatea politică și constituțională) vorbeau autentic și cuminte. Prin felul cum vorbeau acei oameni dezvăluiau una dintre cele mai mișcătoare caracteristici ale neamului românesc, care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță.
Imitația „istoricului” era penibilă. Ea scotea la iveală un suflet de lacheu. Un suflet de neociocoi. Omul dovedea că nu înțelege și nu respectă limba română și că nu are sentimentul acestei limbi. Căci, așa cum superb arăta Sextil Pușcariu, „limba nu e numai un vehicul care este subordonat gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este adevărat că omul vorbește ceea ce gândește, dar el gândește și după modelul în care s-au deprins să vorbească strămoșii lui. Căutăm, sau ar trebui să căutăm, cele mai potrivite forme de exprimare pentru a ne spune gândurile. Dar folosim modelele de vorbire anterioare, prin care s-au arătat cugetele strămoșilor noștri, și astfel se alcătuiește o formă mentală națională”. Aceasta este o concluzie care se aplică tuturor limbilor pământului, și nu întâmplător, în înțelesul vechi, limba înseamnă neam.
Ignorarea spiritului „limbii”, batjocorirea „cuvântului” are urmări profunde, și unul dintre ele este ieșirea din „neam” și alăturarea la cei pentru care Țara și Neamul sunt doar oportunități și surse de folos vremelnic.
Alexandru Nemoianu
Istoric, USA