De câteva luni, dar mai cu seamă de câteva săptămâni, este de mare actualitate o bătălie dusă pe cale mediatică între două grupări. Acestea au ca punct de diferend o posibilă construcție faraonică ce se întrevede că se va ridica în plin centrul orașului. De fapt este o bătălie între două tendințe ce în alte părți nu sunt antagonice și pot conviețui foarte bine pentru binele unei urbe. Una din opinii pledează pentru păstrarea cât mai aproape de original a moștenirii urbanistice atât de speciale ce ne-a rămas de la generațiile trecute. Se spune că acest bagaj de vechime bine pus în valoare ar putea să atragă călătorii, oamenii de cultură sau artiștii ce ar poposi la noi în oraș, veniți din toate zările. Nu prea pleacă nimeni dintr-un oraș aseptic, plin de clădiri moderniste din beton și sticlă pentru a veni până la noi să vadă aceleași betoane și aceeași sticlă omniprezentă în construcțiile contemporane. Poate cele de la ei, din acel occident suprasaturat de artificial, sunt oricum mai mari ori mai valoroase, atât material cât și stilistic. Și se ridică acolo unde chiar e cazul, nu hodoronc-tronc în centrul vechi al câte unui burg istoric.
De cealaltă parte sunt adepții înnoirii și ai pragmatismului pecuniar, ce vor să investească câțiva bănuți și cât mai repede aceștia să se dividă, cu viteza bacteriilor, sau să crească precum voinicul din povești. În numele progresului tehnologic, a modernizării forțate, vor să sărim etape și în câțiva ani să parcurgem perioade ce au durat zeci sau sute de ani în alte părți.
Poate nu este nici acest lucru un rău absolut. Dar un consens de opinii poate nu ar strica. Modernul își are locul său, ce nu va fi luat de nimeni. Vechiul trebuie să rămână pentru a depune mărturie de ce a fost cândva. Nu ar trebui să se permită să fim veșnic considerați primitive, fără rădăcini și trecut. Nu se pot șterge toate urmele istoriei cu buretele la fiecare schimbare de regim sau de edili. Cum apare câte un potentat plin de bani (uneori iluzorii ori prea puțini) și plin de promisiuni, primul lucru cu care se începe este de a dărâma câte ceva. Apar terenuri virane, pârloage, ca în orașele fantomă. După distrugeri și demolări sălbatice, se dovedește că bogații plini de arginți și promisiuni sunt de fapt din mucava. Când să se construiască ceva, dau faliment și iată cum rămânem cu vechiul distrus și noul în așteptarea vremurilor mai bune. E curios cum „marii investitori” nu vor să folosescă locurile goale sau terenurile industriale rămase fără rost. Toți se oferă dezinteresați să demoleze cât mai aproape de centru pentru a nu fi apoi în stare de a pune nimic în loc.
Timișoara a mai avut, din păcate, în istoria sa destul de scurtă, dar zbuciumată, parte de distrugeri fără motiv. Este curios cum aici s-a pierdut capital edilitar mult mai important în timp de pace decât în marile conflagrații sau revoluții de care am avut parte. Exemplele ar putea umple câteva pagini. Dacă e să ne gândim doar la celebra cazarmă cunoscută sub numele de Transilvania, ce a fost demolată la „indicațiile prețioase” ale unuia rămas anonim în istorie. În loc de o clădire istorică de mărime impresionantă avem un mare nimic în centru. Acest nimic a și fost botezat în perioada socialistă cu numele pompos de Centru Civic. Un alt exemplu de inabilă gestionare urbană sunt zidurile ce înconjurau Cetatea, ce au dispărut pentru a se îmbogăți unii samsari de cărămizi recuperate. Chiar dacă trebuia deschis orașul se puteau păstra mai multe fragmente representative, ca în orașele occidentale. Acolo se pot admira și acum ziduri sau porți vechi ce nu au încurcat dezvoltarea ulterioară. Măcar unele dintre porțile monumentale ar fi putut fi salvate.
Timişoara de acum, de la început de mileniu, este martora ciocnirii dintre dezvoltare şi inovaţie împotriva păstrarii acestei moșteniri istorice şi culturale. De fapt este ciocnirea între ban și tradiție.
Epoca „socialismului multilateral dezvoltat” a fost cea mai distructivă pe tot cuprinsul țării. Se voia uitarea a tot ce aducea aminte de regimul trecut, considerat decadent. Au fost făcute una cu pământul clădiri valoroase, pentru a face loc cuburilor cenușii de beton numite blocuri socialiste. Parcă în Timișoara, cu câteva excepții negative, nu s-a ajuns la excesele din alte părți. În general s-au făcut doar „blocuri plombă” în zonele istorice centrale, nu s-a intervenit grosolan, prin dărâmarea clădirilor vechi. Poate că este unul din motivele pentru care astăzi avem cele mai multe clădiri de patrimoniu din România.
În imediata vecinătate a Primăriei se găsește un cvartal conceput spre a funcționa unitar. A fost un complex școlar de tradiție. Pe cealaltă latură se învecinează cu Mitropolia Banatului, într-o zonă care vorbeşte despre arhitectura interbelică românească. Acest complex se află în pragul dispariției, în ciuda faptului că au o mare valoare istorică, culturală şi arhitecturală pentru oraş. Iar în acest loc se dorește o clădire modernă, masivă. Va fi, după unele proiecte făcute publice, un cub monolit de beton pe suprafata întregului cvartal. Latura estică va avea patru-şase etaje. Ce e drept, în schițe sunt mascate de multă verdeață. Iar latura vestică (spre clădirea Primăriei) ar urma să se ridice la nu mai puțin de zece etaje. Inutil de spus că toată magăoaia nu are nimic de-a face cu stilul arhitectural din zonă.
În mod curios, de câte ori se face referire la ansmblu, se spune despre fosta școală că este foarte urâtă și distrusă. Fals. Nu este distrusă mai mult decât orice clădire centrală de aceeași vechime. Iar urâtă nu este deloc. Poate urâtă este doar culoarea gri murdar. Dar renovată și zugrăvită în tonuri potrivite ar arăta mult mai bine decât multe clădiri școlare. Iar dacă vorbim de urât și neîngrijit trebuie spus că fostul Liceu de Artă, ca toate școlile din oraș, a fost în grija municipalității, conform ultimelor legi. Despre cealaltă clădire importantă din complex, Inspectoratul Școlar, fostul cămin al vechii școli, nu se spune nici un cuvânt că ar fi fost recent renovat cu sume importante și arată foarte bine, inspirând curățenie și eleganță.
Clădirea de pe strada Mihai Eminescu, în care a funcţionat una din cele mai prestigioase şcoli din Timişoara, Liceul Israelit, alături de fostul său internat, aflat pe bulevarul C.D. Loga, sunt vizate să fie dărâmate. Deşi se află în plin centrul Timişoarei, ele nu sunt pe lista de monumente dar sunt în arie protejată. Într-o astfel de situație sunt multe în Timişoara. Primele semnale au apărut în 2014, când Fundaţia Caritatea din Bucureşti, care ţine de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, a cerut Primăriei declasificarea proprietăţii. Fundaţia respectivă adminsitrează toate clădirile comunităţii evreieşti, ei fiind cei care se ocupă şi când vine vorba de chirii ori de vânzări. Intenţia lor a fost să vândă terenul, ceea ce au şi făcut. Fundaţia Caritatea a vândut, noul proprietar vrea să construiască un colos multifuncțional. Se doresc aici spații de birouri, expunere, sau chiar de locuit. Se vorbește chiar de un hotel.
Primarul orașului s-a bucurat că, după demolarea fostului Liceu Israelit şi Liceul de Arte Plastice, se va putea lărgi bulevardul de lângă Primărie la patru benzi. Pentru asta e suficientă însă dărâmarea unei singure aripi din fostul liceu.
Proprietarul a vândut terenul împreună cu toate clădirile. Noul proprietar vrea să construiască. A fost căutată firma de arhitectură condusă de Ioan Andreescu şi Vlad Gaivoronschi (preşedintele Ordinului Arhitecţilor din Timişoara), pentru a pune pe hârtie investiția.
Au fost prezentate trei variante de clădire Direcţiei de Cultură, ce ar trebui să avizeze acest proiect. În toate trei variantele există un punct comun: demolarea celor două clădiri și a anexelor aferente.
Dar Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional a Judeţului Timiş nu a considerat necesar să le dea avize. „Misiunea noastră este de a păstra, nu de a susţine punctul de vedere al unui investitor, nici măcar al administraţiei publice. Pentru că Direcţia Judeţeană pentru Cultură este un gardian al patrimoniului, în timp ce orice administraţie publică şi orice investitor doresc dezvoltare. Noi dorim păstrare. Astfel că există mereu o tensiune. În acest caz, sperăm să ieşim la un rezultat care să nu fie nepotrivit pentru oraş”, a declarat Sorin Predescu, directorul Direcţiei pentru Cultură Timiş.
Proprietarii au fost cu documentele la sediul Direcției cu un plan de volumetrie. „Au venit în consultare şi ni s-a prezentat o variantă largă a unui proiect, o variantă civilizată, spun eu. Din ce am înţeles, vor să folosească materiale potrivite, cărămidă aparentă, la fel cum este la Sala Capitol şi la încă o clădire de lângă Primărie. Mi s-au părut soluţii inteligente arhitectural. Dar nu a existat aviz sau vreun act emis de Direcţia de Cultură, cu excepţia unei comunicări în care i-am rugat să vină şi cu o variantă în care se păstrează o parte din clădirile de pe acel teren, respectiv Inspectoratul Şcolar şi o parte din fostul Liceu de Artă. Este o negociere între noi şi factorul de dezvoltare, pentru a păstra caracterul unitar al acelei zone. Ni s-a promis că vor exista consultări publice, astfel încât proiectul să mulţumească pe toată lumea. Noi suntem arbitri, trebuie să îşi spună părerea şi organismele implicate, Uniunea Artiştilor, arhitecţii, Primăria, oamenii din societatea civilă, cei care încearcă să construiască acolo”, a mai adăugat directorul Predescu.
Imediat după Revoluție toată zona adiacentă bulevardului C.D. Loga a trecut prin ample transformări, aproape nici una de bun augur. Aici s-a intervenit brutal, modificând aproape total caracterul de cartier interbelic liniștit, cu vile elegante. O caracteristică a zonei a fost multitudinea de soluţii tehnice şi stilistice adoptate de diverşi arhitecţi dar toţi au păstrat acel caracter de unicitate al zonei. Nimic nu era strident sau nelalocul său.
Clădirea Inspectoratului Şcolar este una din lucările de maturitate târzie a maestrului Szekely Laszlo. A fost concepută ca un internat al liceului. Exista această nevoie dacă se ține cont că la Liceul israelit veneau elevi din toată zona Banatului și chiar mai de departe de la Cluj, Arad, Oradea, Salonta, Satu Mare ori Beiuș. Aici au locuit elevi și chiar unii profesori mai tineri și nefamiliști, ce nu aveau, la început de carieră, posibilitatea unei locuințe închiriate.
Clădirea liceului a fost prima terminată în 1923 și imediat au început aici cursurile. Edificiul avea un corp central cu etaj și două aripi distincte rezervate fetelor și băieților. Zona centrală era rezervată sălilor profesorilor. În anul 1928 a fost ridicată și sala de sport din curte, lipită perpendicular pe corpul școlii. Nimic nu este extravagant, cu decorațiuni deosebite. Totul respectă principiul de funcționalitate și simplitate. Dar nu s-a făcut rabat la calitatea materialelor.
Clădirea internatului de pe bulevardul Loga este de asemenea foarte simplă, cu puține ornamente, parcă nespecifică stilului mai elaborat și mult mai plin de elemente exterioare, specific lui Szekely în anii de tinerețe. În afara zonelor de cărămidă aparentă și a turnului puțin vizibil din curte nu seamănă cu mai flamboiantele sale opere.
„A fost solicitat de comunitatea evreiască pentru că avea o relaţii specială cu ei. A proiectat mai multe case de raport pentru evrei, pentru chirii. A proiectat chiar şi casa în care a locuit preşedintele comunităţii evreieşti, Arnold Vertes. Pentru internat, a folosit un stil eclectic, sunt mai multe elemente, din secesion, din clasicism… E o soluţie caracteristică a lui Szekely, cu acel turn din partea din spate, care are ca funcţie casa scărilor, ţine de stilul său obişnuit. Mie îmi place că foloseşte şi cărămida aparentă, la fel ca şi la Casa Maghiară”, a mai spus scriitorul Szekernyes.
Mulțumiri lui Ștefan Both de la ziarul Adevărul pentru informații interesante și cateva imagini despre subiect.
