Zilele trecute mi-a căzut în mâini una din cărțile profesorului Murray N. Rothbard: Pentru o nouă libertate. Manifestul libertarian. Mi-a atras atenția, printre altele, Capitolul 6 din această carte, intitulat „Libertatea personală”. Pentru mine — jurist obișnuit cu textura tehnică a regulilor de drept —, modul în care Rothbard tratează subiectul libertății personale este unul surprinzător, îndeosebi date fiind coordonatele la care acest profesor-filosof se raportează în înfățișarea subiectului abordat. În contextul unui fel de teorie a libertății personale, Rothbard vorbește, printre altele, despre libertatea de expresie, despre libertatea radioului și a televiziunii, despre pornografie, despre legile privind libertatea sexuală, despre interceptarea comunicațiilor, despre narcotice și alte droguri, dar și despre corupția poliției.

Scriind despre libertatea de expresie, Rothbard reține că „s-a considerat în general legitim să fie restricționată libertatea de expresie, dacă ceea ce se spune are efectul de a știrbi, fie în mod fals, fie cu rea voință, reputația unei alte persoane”. Dar tot atât de adevărat este și faptul că „cei bogați pot acum să folosească legislația calomniei ca pe o armă contra celor săraci”, înlăturând „acuzații perfect legitime cu amenințarea trimiterii în judecată a inamicilor mai săraci pentru calomnie”.

Analizând libertatea radioului și a televiziunii, profesorul american afirmă ritos că, în domeniul audio-vizual, „nu avem și nici nu putem avea [o] libertate (…) efectivă de exprimare”. Și aceasta întrucât „statul federal a naționalizat undele” și, în felul acesta, „a luat asupra sa titlul de proprietar al tuturor canalelor de radio și televiziune”. După care același stat „și-a permis să confere licențe, după bunul său plac, diverselor stații private”. Astfel stând lucrurile, „deasupra capului fiecărei stații atârnă amenințarea de a nu i se reînnoi sau chiar de a i se suspenda licența”. Prin urmare, „fiecare stație este grav restricționată și forțată să își proiecteze programele după dictatele” guvernului.

Și în privința pornografiei, opiniile lui Rothbard șochează: „dacă statul are insolența de a interzice pornografia, devine el însuți un autentic nelegiuit (…), pentru că încalcă drepturile de proprietate ale persoanelor de a produce, vinde, cumpăra sau poseda materiale pornografice”. Pe de altă parte, legile nu trebuie date „pentru a-i face pe oameni virtuoși”; pe scurt, „dacă pornografia este bună, rea sau neutră, nu e treaba autorităților (…)”. Pentru Rothbard, „activitatea sexuală este un aspect cât se poate de privat al vieții”, astfel că „este cu totul inadmisibil ca statul să îndrăznească să reglementeze (…) comportamentul sexual”. Până la urmă, „«orice fapt între doi (sau mai mulți) adulți care-și dau consimțământul» ar trebui să fie legal”.

În optica lui Rothbard, „interceptarea comunicațiilor este o încălcare vrednică de dispreț a intimității”. De la această regulă, poate fi imaginată o singură concesie: „Să presupunem că poliția a decis că John Jones este un hoț de bijuterii. Îi interceptează convorbirile și folosește dovezile pentru a-l condamna pe Jones. Am putea spune că această interceptare este legitimă și nu ar trebui pedepsită: însă, cu condiția ca, dacă Jones se dovedește a fi nevinovat, poliția și judecătorii care au emis mandat de interceptare să fie acum judecați ei înșiși drept infractori și să fie trimiși la închisoare pentru infracțiunea de interceptare ilegală”.

Vorbind despre narcotice și alte droguri, profesorul Rothbard notează: „este bizar că stângiștii, în timp ce favorizează legalizarea marijuanei și, în unele cazuri, a heroinei, par să dorească interzicerea tutunului, pe motiv că fumatul (…) cauzează adesea cancer”. S-a reușit astfel interzicerea reclamelor la țigări pe posturile de radio și de televiziune, ceea ce ar echivala cu „o puternică lovitură” dată „libertății de exprimare”.

Rothbard credea că, de regulă, „corupția poliției apare în acele zone în care antreprenorii oferă (…) consumatorilor” o serie întreagă de servicii pe care statul le-a calificat ca fiind „ilegale”, respectiv în acele zone ultra-reglementate. În ilustrarea acestei din urmă idei, profesorul nota: „(…) dacă legea ar fi impusă strict, niciun șantier din New York nu ar mai putea funcționa, atât de complicată este plasa de reglementări (…) imposibile, în care statul a prins activitatea de construcții”. După ce „statul (…) scoate în afara legii o anume activitate” antreprenorială, poliția „vinde antreprenorilor care doresc” să-și continue activitatea „în acel sector privilegiat” autorizațiile care le sunt necesare.

Și acum, o mică sinteză: oare ce fel de stat imaginează acest controversat Rothbard? Unul greu de înțeles pentru un om rațional. Unul care încurajează, după caz: — calomnia și manipularea prin posturi de radio și de televiziune, în numele libertății de exprimare; — pornografia, chiar dacă ea este ofensatoare pentru cei din jur, sub cuvânt că legea nu-i poate transforma pe oameni în niște sfinți și că tot ceea ce se întâmplă între doi adulți este permis, câtă vreme aceștia și-au dat consimțământul în privința a ceea ce se petrece între ei; — interzicerea interceptării comunicațiilor private de către organele judiciare, chiar dacă aceste comunicații se poartă între persoane în privința cărora există bănuiala legitimă că au săvârșit ori că urmează să săvârșească infracțiuni; — drogul, pentru că acesta este mai puțin periculos pentru sănătate decât tutunul; — reglementarea excesivă, chiar dacă aceasta încurajează corupția agenților administrativi ai statului. Dramatic este că acest model de stat este omniprezent în România zilelor noastre și, din păcate, nimeni nu pare să fie deranjat de această dezolantă realitate. Nu mă aștept ca decidenții noștri politici să-l fi citit pe Rothbard și, până la urmă, ei sunt de înțeles. Să fiu sincer, nici nu e prea convingător și, pe alocuri, recurge la sofisme relativ ușor de demontat. Dar, paradoxal, este al naibii de actual.