Robert Șerban: Nu mai știu cine zicea că poezia se scrie în tinerețe. Doar în tinerețe. Poezia dumneavoastră este, din punctul meu de vedere, un contrargument al acestei afirmații. Eu cred că cele mai bune cărți de poezie ce vă poartă semnătura sunt scrise la senectute, în ultimii ani. Mă înșel? Exagerez?
Constantin Abăluță: În tinerețe am făcut experiențe: suprarealism, onirism, și multe altele. Tel-Quel, Jean-Pierre Faye, Jacques Roubaud, Gellu Naum, Gherasim Luca, Pessoa, Vallejo… Am tradus Charles Cros, Stevens, Dylan Thomas, O”Hara… Mii de versuri. Tempi passati… Formule, stiluri furate, împrumutate, readaptate. Volumele mele erau volume de încercare. Cu poemele lor de excepție. Puține, dar autentice. Asta a constituit baza. Temelia. Apoi am venit eu. Cel adevărat. Cel inimitabil. „Drumul furnicilor” (1997) și tot ce-a urmat. M-am construit greu. Ca o cochilie de melc. Var spiralat peste var spiralat și-o dâră pierdută prin ierburi. Un obiect al nimicniciei. Intrus greu de descoperit. Dificil de omologat. Unii critici, unii cititori agrează doar metafora păstoasă. Povestea herculeană. Minimalul li se pare sărăcie. Neputință. De nu pierdere de vreme. Au și ei dreptatea lor. Citesc altceva. Așadar, trăiască bestsellerul. Libertatea înseamnă și dezorientare.
Ș.: Cum explicați aceste metamorfoze ale propriului scris? Cât de importante sunt relațiile între experiența de viață, cea literară, lecturi, mode literare și scris? Ce ar fi de făcut ca să nu rămâi captivul unei formule, chiar al unui… stil?
A.: Asimilarea poeziei titanilor : Rilke, Pessoa, Vallejo, Stevens… Asta se face în timp. Multă vreme după ce i-ai tradus. Traducerea este o bosă. O ai sau n-o ai. Traduci ceea ce vezi și simți. Recreezi din instinct. Armele filologice sunt, desigur, absolut necesare. Însă îți trebuie în plus acel ceva, cum să-i spun dacă nu tot inspirație? Abia apoi, încetul cu încetul, pricepi mesajul adânc încorporat al textului. Cel ce începe să-ți guverneze doucement devenirea. Subconștientul lucrează. El e sursa a tot ce crează eul. El nu prea poate fi forțat. Vine și pleacă atunci când vrea. De obicei pleacă atunci când nu mai e alimentat cu informații la zi. Nu numai lecturi. Ci și spectacole neanunțate. Evenimente de viață. Atenția la tot ce se șterge de tine. Când mergi pe stradă. Când te plictisești în metrou. Iată-l pe tânărul cu barbă îngrijit tunsă și veston din piele de căprioară. În autobuz, fluturând degetele în fața aparatului de validat cardul. Un discret dialog mut. Și o fătucă întorcându-se spre el parcă vexată, cu o mutră acră și dezaprobatoare. Iar el, discret, politicos, îndreptându-și degetele fluturătoare către dânsa. Mie mi s-a părut că sesizez chiar ironia tipului cu vădit comportament ciudat, dar altfel cu mai multă normalitate decât fata pusă pe harță nemotivată. Îmi fac bine astfel de scene. Diversitatea e însăși esența omului. Dialogul, chiar închipuit, cu obiectele reale este regenerator. Obiectele virtuale ale computerului sunt mult mai nocive. Dacă integrezi în viața lumii și pe cea a obiectelor, și dacă pe acestea două le integrezi Marii Naturi ai șansa sa descoperi un drum poetic autentic, negrevat de mode și incongruențe.
Ș.: Citindu-vă ultimile cărți, mi-am revizuit preferințele în materie de poezie română contemporană și, nu vă ascund, sunteți între poeții care-mi plac mult, care mă emoționează și care mă inspiră. Vă spun asta nu ca să vă… oblig la o reciprocitate, Doamne ferește, ci ca să vă întreb: ce fel de poezie citiți? Ce descoperiri ați făcut în ultimii ani? Cum vă raportați la literatura tânără? Mai aveți timp de relecturi? Aveți scriitori-cult?
A.: Oricum, elanul minimalist ne caracterizează și pe mine și pe dumneata. Multum in parvo, litota, poemul metonimic… Esența eului descoperită în mici scene de viață surprinse à l’improviste. François de Cornière*, Marcel Cohen (francezi), Stuart Dybek (american) – sunt doar câțiva din poeții apropiați nouă pe care i-am descoperit după 1990. Cu Lorand Gaspar (poetul francez nonagenar, de profesie medic, născut în 1925 la Târgu Mureș, cu o biografie fabuloasă, căruia revista EUROPE i-a dedicat un număr în 2005) întâmplarea m-a făcut să fiu alături în sumarele a două reviste: cea pomenită mai sus, și în belgianul „Journal des poètes” unde am publicat poemul în 8 capitole „Job dans l’ascenseur”. M-am bucurat copilărește. Ca și când ne-am fi întins mâna peste câteva decenii, țări și meridiane. Pe toți cei de mai sus aș vrea să-i traduc în românește dar… intervenind problema copyright-ului, editurile nu dau năvală. Tristă țară săracă… Plină de liote de îmbogățiți de revoluție.
Îmi plac o serie de tineri poeți, dar nu le dezvălui aici numele ca să nu-i învrăjbesc între ei. Tinerilor trebuie să le dăm răgaz să crească. Mie mi s-a dat preț de vreo 15 plachete. Cum nu mai e atât de tânără (și cum a dat volume tot mai bune și complexe în ultimul timp) o voi aminti doar pe Eugenia Țarălungă. Recitesc Rilke, Pessoa, Lezama Lima și-i redescopăr de fiecare dată și mai proaspeți. Copleșitori. Ce să mai spun de Michaux! Iar Întâmplările în irealitatea imediată ale lui Blecher mă paralizează cu ghemul lor de gândire-simțire. Mă timorează. Sunt ca un dans pe meninge. Au fost traduse în toate limbile planetei? Au fost verificate traducerile? Orice frază schiloadă poate omorî un mare autor. Am văzut asta în traducerile din și în franceză. Cu oroare.
* Traduc o mostră din poezia autorului pentru a da o idee până unde se poate întinde ceea ce aș numi albul expresiv al sugestiei. Reamintesc aici că estetica haiku-ului cere ca doar două zecimi din ceea ce a vrut să spună poetul să fie exprimat prin cuvinte, restul de opt zecimi rămânând a fi sugerat. Iată poemul lui de Cornière : S-A ARS UN BEC / Atunci când se arde un bec / un moment grav intervine. // Este cald încă. / Îl scuturi lângă ureche / și-auzi zgomotul / firului subțire / care-a cedat. // Cauți atunci într-un sertar / te urci pe un scaun / până la lampa / de deasupra mesei. // În tăcerea ochilor privind în sus / lumina încerci acum / ”s-o restabilești”. // Dar în acest timp / altceva ne-a scăpat printre degete. // Rămâne să aflăm ce.
Ș.: Sunteți nu doar poet, scrieți și proză, eseistică, faceți traduceri. Totuși, mi se pare că recenzenții și critici nu au acordat interes cărților dumneavoastră de proză. Să fie vorba de o lipsă de atenție „distributivă” a Domniilor lor, de o strategie greșită a dumneavoastră (aceea de a merge pe mai multe fronturi… literare), sau… ce explicație aveți? Vă pasă?
A.: De la un timp nu prea mai îmi pasă. Bolile m-au făcut mai înțelept. Critica nu prea scrie despre mine, în schimb eu scriu lucruri tot mai bune și mai originale. N-aș vrea să fie invers. Adică ei să mă laude de zor și eu să scriu tot mai prost, tot mai conformist. Am învățat că nu poți cere totul de la viață. E justă observația ta că vârsta mi-a adăugat ceva ce nu aveam mai înainte: adică mai multă personalitate în tratarea directă a vieții și a profunzimii sale bulversante. De aici vine insolitul textelor mele, din realul cel mai umil întrevăzut ca un miracol care-ți sare-n ochi. E un fel de suprarealism à l’envers : nu eu melanjez cuvintele și creez conglomerate expresive (cum făceam în tinerețe), ci faptele și personajele pe care mulți nu le observă vin la mine și mă forțează gentiment să le transform în mici narațiuni imaginative. Sunt și nu sunt aceleași fapte. Sunt ceva mai puțin și ceva mai mult decât acele personaje. Sunt colțuri de străzi care nu există, unde cresc copaci adevărați. Sunt cupole însorite înlăuntrul cărora se dezlănțuie ploi care împlinesc visul lui Maeterlinck : „O, când oare vom avea ploi și fulgere în sere…” (citat din memorie din volumul lui „Serres chaudes”). În general, din nimic nu iese nimic. De la o anume vârstă încolo dacă n-ai citit marea poezie a lumii (dacă ai citit-o în original ori ai și tradus câteva poeme ale maeștrilor, așa, ca un pariu, e și mai bine) riști să descoperi roata ori, și mai trist, arcul și săgeata. Lâncezeala textelor unor poeți (întreruptă de scântei teribile, dar prea puține) de aici vine. Ei au acasă o roată și un arc cu săgeți și se laudă la toți vecinii cu descoperirile lor. E groaznic de trist când criticii îi cred. Unii critici nu înțeleg haiku-ul. Și se mai și mândresc cu asta. „Lume, lume păcătoasă…”, exclamă sictirit un personaj de-al meu. Un bătrân care toată viața a cântat din drâmbă pe la înmormântări. Și care acum nu găsește nici un tânăr să-i preia vocația. Și să-i cânte din drâmbă la propria înmormântare. Așa că, zic și eu la fel: „Lume, lume păcătoasă…”
Ș.: Se scrie mult, foarte mult. Oamenii simt nevoia să aștearnă cuvinte pe hârtie, din diferite motive. Eu cred că e bine că-i așa. Sunteți un scriitor cu experiență, cu operă serioasă. Vă invit să imaginați un decalog pentru cei care visează să ajungă scriitori.
A.: Chiar așa*. Uite decalogul.
- Să nu vrei să fii scriitor. Lasă marile forțe să te aleagă.
- Să citești până când adormi și să continui să citești în vis.
- Să-ți notezi visele oricât de anoste ar fi.
- Să ai prieteni cărora să le citești toate prostiile scrise. Să nu-i lași să te laude.
- E bine ca prietenii să-ți citească și ei manuscrisele lor. Să nu-i lauzi.
- Cuvintele citite între voi sunt o forță de care veți învăța să luați aminte.
- Vorbiți cu oamenii de pe stradă. Orice. Ascultați ce spun ei.
- Plimbați-vă pe străzi noaptea. Studiați umbrele copacilor.
- Ascultați tăcerea și sunetele minuscule dinlăuntrul ei.
- Doar cel care e scriitor fără să fi voit merită să fie scriitor.
* titlul volumului meu din 2015 de la Ed. Charmides
Ș.: La ce e bună bătrânețea, domnule Abăluță? Se pot trage niște foloase de pe urma ei?
A.: Cum picioarele nu-ți mai merg ca altădată, bătrânețea te întoarce înlăuntru-ți. Cum lucrurile luate cu toptanul nu te mai atrag, începi să le alegi și să le prefiri în mici incinte concentrice. Cum mulți oameni te-au dezamăgit, ești atent la noile cunoștințe și te-ntrebi cât timp va trece până când conturul lor se va disipa precum norii schimbători. Cei care rezistă lângă tine cu plauzibilitatea copacilor (umbră răcoroasă vara, arabesc prietenos în viscolul iernii) sunt puțini, dar foloasele sufletești sunt reale. Altfel spus : bătrânețea culege tot ce-i mai de preț din toate vârstele și-nchipuie cu ele o viață mai bună. Poate asta e o utopie. Îți trebuie forță să crezi în ea. Ori poate chiar ăsta e adevărul : cu cât îmbătrânești trăiești mai deplin. Ai învățat un lucru simplu dar miraculos : cum să nu-ți faci rău ție însuți. Și poate că asta e fericirea. Zile cu soare, mirosuri de flori, haine colorate ale trecătorilor – voi faceți restul!