Am un prieten. Distins, intelectual, dar, mai ales, creator. Îi admir cărțile și nu sunt deloc original pentru asta. Literatura l-a validat de o bună bucată de vreme. L-am cunoscut acum vreo 25 de ani și îmi place să-l redescopăr, de fiecare dată, la fel (sau aproape): revoltat, neliniștit, viu. Cu atitudine. Inclusiv politică, civică. De multe ori, mai implicat decât mine. De cele mai multe ori. Fiindcă, mărturisesc, dezabuzarea pe care o resimt nu lasă loc, în ceea ce mă privește, decât unui veto general. Mai cu seamă politic. Văd, recunosc paranoic, Ziduri ale Berlinului în București. Unul al Victoriei (fără legătură cu sensul cuvântului, ci cu Palatul), unul al Cotroceniului. Iar din fumul fricțiunilor politice de ochii noștri (nu ai lumii, căci lumea mare pare sătulă), întrezăresc întrupându-se un elicopter simbolic. Când sunt optimist. Naiv, dacă vreți, dar ce forță are naivitatea! Cea care umple piețe, numind în termeni noi, necesari, generație după generație, patriotismul, reașezându-l în dreptul viitorului. Capitol la care prietenul meu mai în vârstă nu stă rău, lucru pentru care-l respect o dată în plus.
Așadar, ne apropie multe și ne despart puține. Dar, și în cazul nostru, cantitatea nu bate calitatea. Cum nici o mulțime rece de calorifere nu ține de cald.
Și fiindcă am adus vorba despre frig, despre anii optzeci, sinonimi cu temperaturile nesuferite, în acel timp am schimbat și eu, alături de generația din care fac parte, prietenia copilăriei pe cea matură. Ultima, ca spațiu, în primul rând, al libertății. Și de-atunci, nu pot numi pe cineva prieten, dacă nu îl simt liber, autonom față de cele sfinte și cele lumești chiar, în preajma mea.
Iar în apropierea mea sunt, alături de oameni, și cărțile. Aceste obiecte atât de inflamabile, printre altele, cândva, pe care le credeam, de mult, fie stropite cu apă sfințită, fie adaptate perfect unui mediu tot mai ignifugat. Și nu din lașitate sau dintr-un darwinism integral, ci din lipsă de circulație sau, mai grav, de înțelegere. Pentru că ele au nevoie, ca puține alte produse ale noastre, de răbdare, de timp. De ceea ce noi nu mai avem, cum ne grăbim să spunem, scăpând de tot și de toate. O știe prea bine prietenul meu mai în vârstă: cine se mai uită astăzi la o carte, cine la un titlu, la un autor, la recomandarea unui critic de pe coperta a IV-a, cine, mai cu seamă, la fiecare pagină a unui (h)op?! Și cine, oare cine, la caseta tehnică a unui volum?! La numele redactorului, lectorului sau corectorului?! Al paginatorului sau al autorului copertei?! Desigur, nu mă refer aici la ceilalți, ci la noi, cei grăbiți: lucrători în particular sau la stat, la Covrigărie, să zicem, cu gândul la o secție a Brutăriei — termen pentru uzul nepedepsit al poporului, desemnând o instituție a statului, în genere coercitivă, cum sunt cele mai multe. Fie ele specializate în asta, fie nu. Dar toate, cu vocație.
„Ce i-o fi făcut Covrigăria prietenului meu mai vârstnic?”, mă întrebam, zilele trecute, auzind că a renunțat să-şi treacă numele în caseta tehnică a unei cărți la care muncise. Un volum ce dădea, exclusiv, prin, atenție!, autorul ei, altul decât prietenul meu, vag, dar totuși…, în Covrigărie. Ce l-o fi determinat pe semnatarul atâtor petiții, luări de poziție, proteste, articole, altfel întru totul îndreptățite, aplaudabile ieri și azi, acum, în calitate de editor, să evite apariția cu litere mici a numelui său pe o pagină pe care n-o citește nimeni? Iar răspunsul a venit firesc: cineva apropiat lui lucrează la Covrigărie.
Cum aș fi procedat eu?! Să n-o mai lungesc: la fel, dacă e atât de puternică, (și) în zilele noastre, Covrigăria. Dacă degustătorul nu vede decât partea goală a covrigului, în timp ce covrigarul o vede întotdeauna pe cea plină. Ca orice conducător. Fie el și auto.
Așa că, vorba Gabrielei Firea, parafrazându-l, inconștient, pe Caragiale: „Ne bucurăm că suntem sănătoși și liberi!”
P.S.: „Fiți sănătoși și veseli!” era urarea preferată a marelui clasic. Iar între veseli și liberi a trecut mai bine de un veac. De singurătate, de vreme ce libertatea fără veselie transformă prietenia. Ca să nu-i facă rău.