Noua administrație americană, tocmai instalată, a trecut cu grăbire la numirile pe care le-a promis întreaga campanie electorală, cu precădere cele pe criterii identitare, de apartenență, competența profesională coborând în ierarhia criteriilor. După decenii de discurs liberal democratic, meritocrația se înclină în fața extinderii ideologiei drepturilor până într-acolo încât aceasta din urmă dobândește caracteristici dictatoriale, dacă nu mai rău. Ce poate fi mai rău? Să ne amintim dictatura proletariatului, transformată în tirania „originii sănătoase” și, ca atare, în criteriul absolut al distincției între un om cu drepturi și ceilalți. Între a avea porțile vieții publice, carierei tale și a familiei, larg accesibile sau, dimpotrivă, a învăța pe cont propriu alfabetul marginalizării, ostracizării, refuzului, chiar și atunci când toate elementele prevăzute de legile în vigoare ți-ar da dreptate. Așadar, ce poate fi mai rău decât a nu avea drepturi? Dar a le avea și a vedea cum sunt treptat restrânse nu în chip de sancțiune cu efecte temporare, ci cu titlu permanent, într-o lume nouă pe care să se instaleze deasupra și în răspăr cu tot ceea ce avem la această oră. Să fie, oare, o nouă etapă în modernizarea societăților, iar noi, nemulțumiții, neadaptați și neadaptabili, cum au fost întotdeauna cei ce au vrut să țină lumea în loc?

Cu ocazia audierii din Senatul SUA pentru poziția de secretar de stat, dl Anthony Blinken a reiterat nevoia ca Washington-ul să numească de îndată un înalt demnitar în cadrul Biroului pentru Democrație, Drepturile Omului și Muncă al Departamentului de Stat, însărcinat cu „drepturile omului ale persoanelor LGBTQI+”. Totodată, a anunțat că ambasadele SUA vor arbora steagul-curcubeu alături de cel național în luna iunie, lună în care se celebrează diversitatea și când dosarul LGBTQI+ intră în prim-planul politicii. Fără a nega drepturile vreunei categorii de persoane, cu toate că vom reveni la ele, ne întrebăm totuși de ce nu există și nu se stabilește de îndată o lună de comemorare a victimelor totalitarismului, cu steagul de rigoare, sau a victimelor terorismului internațional, sau a traficului de persoane? Dacă este să fim generoși și să respectăm diversitatea, de ce tolerăm fenomenul global al exploatării minorilor sau al rețelelor de proxeneți?

Simultan cu această declarație s-a „întâmplat” anunțul Academiei Americane de Film, care impune includerea unor teme și/sau personaje LBGTQI+ sau a persoanelor din alte „grupuri subreprezentate” în scenariul, distribuția și/sau în echipa de producție a filmelor, pentru a putea fi selecționate pentru cunoscuta competiție. Se speră că, astfel, noile producții „vor reflecta diversitatea populației noastre globale”. Încă o dată, nu se spune nimic despre victimele conflictelor armate încă în desfășurare, despre populația subnutrită sau despre cei abuzați.

Cum era de așteptat, liderii conservatori, populiști, naționaliști au profitat de ocazie spre a înăspri legislația internă în sens opus, blocând, interzicând, ostracizând. Aproape de noi, Ungaria are o lege nouă, ce interzice cuplurilor de același sex să adopte copii, a interzis anul trecut declararea identității transgender în documentele oficiale și a amendat Constituția/Legea Fundamentală spre a menționa expres că „tatăl e un bărbat, iar mama o femeie”. Croația făcuse deja pasul acesta în 2013, când, în urma unui referendum, a redefinit instituția familiei drept „uniunea pe viață între un bărbat și o femeie”. Dacă adăugăm șirul nesfârșit de localități poloneze în care persoanele ce se declară LGBTQ au interdicție de a locui sau a obține un loc de muncă, ne aflăm în miezul unei spirale periculoase (ca destinație) și toxice (prin simpla ei existență).

În multe țări europene, politicienii avertizează că Uniunea Europeană impune legalizarea căsătoriilor gay drept etapă din „noua revoluție morală”. În replică, Bisericile vin alături de extremiști de dreapta să producă o „contra-revoluție” (morală?), așa cum a numit-o OLANO, partidul la putere în Slovacia, militând pentru măsuri conservatoare. În același sens, premierul Orban Viktor preciza că noile generații trebuie crescute în spirit conservator, în timp ce Ordo Iuris, grup ultraconservator din Polonia, militează pentru restrângerea educației publice în favoarea celei ce trebuie făcută în familie. În cele din urmă, pentru purificarea morală a națiunilor, literatura clasică, filmele și arta pe care s-a construit civilizația europeană a ultimelor secole sunt puse la index mai abitir ca în anii de glorie ai nazismului, pregătindu-ni-se, pesemne, o nouă ardere (pe rug?) a bibliotecii din Alexandria. Nu, nu digitalizarea ne salvează, pentru că arderea e menită a îndepărta orwellian amintirea culturii clasice din viețile, mințile și casele noastre, dar și pentru că spațiul virtual însuși este preluat de „organele de purificare culturală”, cum le-ar fi numit același George Orwell. Ne mai putem opri? Vrem să ne oprim? Ne e teamă?

Alegerea celuilalt

Răspunsul e în noi, în fiecare, ar fi spus, în cor, numele mari ale gândirii occidentale, de la Augustin la Novalis. Celălalt ca diferit, ca același, ca variantă? Venim cu toții dintr-o istorie primitivă în care lupta pentru supraviețuire, afirmare, putere stă pe demonizarea celuilalt, pe ridicarea zidurilor mentale între oameni spre a putea fi mai ușor înrolabili în spatele diverșilor și perverșilor lor „conducători”. Iar politica aceasta a turmei, a distribuției categoriilor în locul oamenilor, a neamurilor în locul persoanei nu a făcut bine niciodată. Și vom spune, aici, neamurile biblice nu au nimic a face cu națiunile contemporane, nici prin definiție, nici prin structură sau, mai profund, prin (ne)înțelegerea și (ne)asumarea responsabilității pentru ceea ce fac. Așadar, să lăsăm dialectica deoparte spre a recunoaște adevărul în mizeria neputinței în care ne zbatem! Actorii principali nu sunt neamurile, ci turmele, categoriile, mob-ul. Atât în banca puterii acuzatoare cât și/mai ales în barca victimelor. Iar drepturile omului (și cetățeanului!) se referă la indivizi, nicidecum la categorii manipulabile într-un macabru carnaval politic. Un alt aspect este excesul de legiferare, știut fiind faptul că în acest mod nu se întăresc drepturile, ci obligațiile și restricțiile. Aici e momentul să ne oprim și să hotărâm ce dorim de fapt: drepturi (relativ) egale pentru toți (?) cetățenii, sau restricții și interdicții mascate în declarații politice? Nu cumva avem nevoie de aceste instrumente spre a compensa/acoperi incapacitatea societăților contemporane de a răspunde optim diversității cererilor și problemelor pe care le-a generat? Comunități LGBTQI+ au fost tot timpul în lume, dar nicicând nu s-a înregistrat o asemenea efervescență juridică în dreptul lor. Nu cumva ne scapă ceva care ar putea soluționa un număr semnificativ de probleme într-un mod mai simplu, mai elegant, mai demn de ființele umane? Sau nu dorim așa ceva, avem nevoie de tot acest spectacol dizgrațios care etalează problemele domestice și intime în spațiul public? De ce e nevoie ca problemele extrem personale să dobândească loc în agenda publică de prim rang, mergând de la Parlamentul European până la Casa Albă? Miile de ani de cultură nu ne pot sugera ceva mai firesc uman?

Întrebarea aceasta s-a formulat fără voia noastră, în contextul lecturării recente a unor eseuri freudiene. Obiectivul imediat era unul complet apolitic, astfel încât șocul evidenței a fost pe măsură. În tentativele sale de a descrie etapele formării conștientului și inconștientului uman, Sigmund Freud delimitează „obiectul” de interes al copilului începând cu etapa hrănirii la sânul mamei și încheind cu maturitatea. Ceea ce l-a interesat a fost modul în care copilul se definește pe sine și se desprinde treptat de trupul mamei, concomitent cu formularea autopercepției, auto-portretului psihic. Astfel, dacă, la început, copilul, fără vreo conceptualizare intenționată, se consideră una cu sânul mamei, treptat înțelege diferența, percepe ideea de diferit care trebuie obținut, atins, reținut spre a-i fi lui însuși bine.

Trecând prin felurite etape, copilul ajunge în faza oedipiană, a reglementării relației sale cu părintele de sex opus. Un proces normal de creștere asigură, într-o poveste sau alta, „rezolvarea” acestui conflict, anume renunțarea la un tip de impulsuri care sunt refulate spre a permite exprimarea celor ce constituie comportamentul tradițional al persoanelor heterosexuale. Maturitatea este definită, astfel, drept finalizarea acestui proces evolutiv, prin înțelegerea diferențelor și asumarea complexei relații cu celălalt. „Alegerea similarului”, respectiv „alegerea diferitului” sunt examene pe care dezvoltarea umană le întâmpină la intrarea în pubertate și le asumă până la vârsta majoratului. Fetițele se joacă, un timp, doar cu fetițe, respectiv, băieții cu băieți, pentru ca, apoi, creșterea firească să-i orienteze pe fiecare spre valențele sexului opus, spre complementaritate și asumarea provocărilor alterității.

Întrebarea este câți copii provin din familii monoparentale sau chiar destrămate, copii care, neavând modelul sau „adversarul oedipian” în casă, nu reușesc să parcurgă propriu-zis travaliul evolutiv, rămânând cu fragmente nerezolvate? Acestea, în fața dificultăților de zi cu zi, îi trădează și îi încurajează în direcția LGBTQI+ tocmai ca mod de soluționare mai facilă, mai puțin riscantă, mai la adăpost de realitatea frustrantă din jur. Avem un sistem de consiliere și susținere psihologică optim dezvoltat spre a-i prelua și îndruma prin labirintul interior spre a soluționa, fie și la vârste adulte, restanțele de dezvoltare psihică adunate în copilărie? Dispunem de un sistem de asistență socială pe măsura pretențiilor societății postmoderne, astfel încât el să fie suficient de complex și tolerant pentru a include social și a compensa neajunsurile copilăriilor ratate? De ce, oare, politicieni și capi ai bisericilor nu înțeleg și nu își asumă obligația fundamentală ca, de îndată, să creeze această rețea socială vitală pentru sănătatea psihică a societății contemporane? Avem sisteme de sprijin (oarecum) pentru cei cu dificultăți de vedere sau mobilitate, adică pentru aspecte exterioare, de ordin fizic, dar prea puțin interes pentru deficiențele psihice, mult mai profunde și mai agresive la adresa comportamentului nostru cotidian. A fi egal cu ceilalți înseamnă a avea aceeași linie de start, dar acest retard de „obiectivare” tocmai neagă egalitatea. De ce să nu ne aplecăm asupră-i spre a împlini cerința minimală a egalității în loc de a menține starea de deficiență și a o completa cu discriminări pozitive până la nivelul transformării diverselor categorii de probleme în fundamente pentru noi și noi reglementări? De ce să avem nenumărate grupuri discriminate și, simetric, tot atâtea marginalizate, când, în baza principiului fundamental la egalitate între toți oamenii, ar putea fi constituite tocmai formule instituționale de aducere a acestor oameni la nivelul egalității (aproape) reale? Este firesc să bănuim că un copil adoptat de un cuplu LGBTQ ar putea prelua traumele și soluția „părinților”, dar de ce să nu preluăm prezumția de egalitate și, prin consiliere, să le redăm și acestor oameni șansa la o viață (relativ) normală?

Alegerea societății

Ne-am îndârjit cu toții de o parte sau de alta a unei probleme pe care, azi, știința o poate cel puțin ameliora cu consecința acțiunii naturale a drepturilor omului ca om generic. Delimitările și ghetoizarea în identități particulare nu au adus niciodată soluții, nicidecum armonie socială. Să fi rezolvat omenirea toate problemele esențiale într-atât încât să-și permită micile pedanterii ale nișelor din nișele marginaliilor? Avem, la nivelul statelor contemporane, un sistem atât de performant în implementarea drepturilor speciale, concomitent cu menținerea echilibrului social, încât să ne permitem asemenea digresiuni, sau ele au tocmai menirea de a acoperi lipsa de competență sau interes în soluționarea problemelor de fond ale guvernării? Și, până la urmă, ne dorim o societate umană pentru toți oamenii sau una artificială, pentru categorii de subiecți, grupați acolo din rațiuni politicianiste, experimentale sau chiar aleatorii? Nu cumva, ascunși în spatele statului și al drepturilor omului, practicăm o dictatură a neputinței sociale?