Pas de anchetator nu călcase încă pe rămășițele fumegânde ale Clubului Bamboo, că burticierele (de la burticică, un fel de burtică și mai șic, fiindcă, de când rămân gravide vedetele autohtone, diminutivul burtică pare să nu mai ajungă tabloidelor, cum nici bărbaților, bănuții la ghișeele băncilor), burticierele televiziunilor, așadar, au explodat până la vergeturi.
Știrea că în Bamboo se fuma a lovit ca un trăsnet transformatorul de mare ipocrizie al societății românești, făcând din sursa incendiului „punct ochit, punct lovit”. Cel puțin pentru câinele (video) de pază al democrației, ciolănescul mioritic, ce-l face pe telespectator alb la față, cum numai ciobanul moldovean era în balada noastră națională („Fețișoara lui,/Spuma laptelui”), de la atâtea dezvăluiri senzaționale pe zi.
Bine că n-a luat foc biroul lui Dragnea de la aburii țigării lui Grindeanu și bine că n-a murit nimeni în stabilimentul mondenilor de pe Dâmbovița, confirmând, o dată în plus, că, la fel ca frigul, să zicem, „tutunul dăunează grav sănătății”. Doar ei, în general, și nu sănătății mintale pierdute, pe moment, vreau să cred, a ex-premierului Ponta, în special, ex-șef de guvern care nu s-a sfiit să-și sufle prompt fumurile în nasul tot mai înfundat al președintelui Iohannis. Răspunzând enormității debitate de la Cotroceni, după Colectiv: „A fost nevoie să moară oameni ca acestă demisie (a lui V. Ponta, n.n.) să se producă”, replică șoptită parcă sibianului de un sufleur de la „Radu Stanca”, beat, în concediu, la Eforie, nici mai mult, nici mai puțin decât cu o aproape aceeași monedă joasă, de fapt, și mai joasă, de tinichea: „Dl Iohannis și «Propaganda» o să ceară iar demisia Guvernului PSD? Sau de data asta nu au reușit să facă «să moară oameni»? Mai încearcă o dată…”.
Senzaționalul descoperirii că se fuma într-un club de noapte deschis două zile pe săptămână (vineri și sâmbătă), că se încălca, de către publicul arbitrat de crema showbiz-ului bucureșten, legea e de doi și-un sfert (că tot trăim magia serviciilor) bani și autentic precum sânii Loredanei Chivu, cea care a luat-o de mână pe Simona Trașcă și a scos-o sâmbătă dimineața din infernul de pe Lacul Tei, oferindu-i o nouă viață, cu Trump: viața de după Bamboo. Bamboo II, căci și după Bamboo I, năruit de flăcări „naturale” în 2005, a mai fost o viață. Plină de sticlă (și mă refer aici la televiziune) a Pamelei de România. În sfârșit, iată un senzațional în fața căruia orice elev de liceu își aruncă țigara în scoica toaletei și trage apa plecând cu un Nicorette pentru spații deschise în gură spre ora de limba română.
Și totuși, mărturia unei tinere „spiritualizate” de vecinătatea tragediei, din fericire, neproduse, că „se fuma palmat”, împotriva avertismentelor chelnerilor, reluată pe toate foarte micile nostre ecrane, suna a doua zi după incendiu ca o curățare de păcate creștin-ordodoxă cu o cantitate suficientă de sfântă delațiune autohtonă — prea edificatoare în rândul generațiilor din urmă, prea plină de civism ca să mai poată fi comentată. Tocmai pentru că suntem un popor autodeclarat, la ultimul recensământ, creștin-ortodox (86,5%), ateu în proporție de 0,2%, procentaje care ne limpezesc invectivele lansate pe Facebook la adresa lui Stephen Hawking, de ziua lui de naștere (8 ianuarie).
Și ne întăresc credința în legea anti-fumat: 85% dintre români o susțin în forma ei nazistă actuală, în creștere cu 5 procente față de data adoptării, conform unui studiu din octombrie anul trecut al Mercury Research, vioi distribuit de presa acestor zile. Studiu din care am mai aflat, pe lângă alte amănunte ce ne plasează probabil în fruntea cruciadei mondiale împotriva nicotinei, un amănunt, și anume că „Persoanele care au absolvit cel mult 8 clase fumează mai frecvent în casă (40%) decât ceilalți fumători” (după DC News). Adică am luat-o razna rău, a iarba dracului de rău: pe urmele Ministerului Sănătății care anunța stahanovist (preluat de Mediafax), în ultimele zile ale lui 2016, că „după nouă luni de la intrarea în vigoare a legii care interzice fumatul în interiorul spațiilor publice, numărul îmbolnăvirilor care au legătură directă cu fumatul a scăzut, în cazul anumitor afecțiuni, chiar și cu 11%”. Mai avem puțin și interzicem căsătoriile între fumători de același sortiment de trabuc, dar nu uităm, prin ofițerul stării civile, să le spunem proaspeților miri că statul român încurajează familia mixtă, dacă activul nu fumează în dormitor cu pasivul, și sprijină pe mai departe familia nefumătoare.
Cum va evolua cazul Bamboo, și el, al eternelor și fascinantelor autorizații și al propriei răspunderi din care statul fandează dizgrațios în afara oricărei realități, luându-l pe „nu” în brațe ca pe o păpușă gonflabilă destul de înțepată a lingvisticii generale, rămâne de văzut. Ce-mi pare sigur e că nu vom înțelege nimic din el. Cum n-am înțeles nici din Colectiv. Că nu vom privi prea curând lucrurile în față, așa cum sunt, fie că ne place, fie că nu. Și, mai grav, că, dacă — situație improbabilă — o țigară aprinsă a incendiat Bambus-ul, vom găsi de cuviință, ca unii popi mai avântați în noiembrie 2015, de pe lângă fosta fabrică Pionierul, să luptăm cu Sodomele și Gomorele din jurul nostru birocratizat și îngrozitor de fals, înăsprind o lege și așa greu de susținut în forma ei actuală. Nu aducând-o, cum ar fi înțelept, în spațiul închis al normalității nedegradante pentru niciuna din părți: activă sau pasivă. Fiindcă e grav că, în spații supraaglomerate, se fumează palmat, fără scrumiere la îndemână, fără chelneri care să le schimbe periodic și, mai mult, cu grija vreunui „control la sesizare”. Asta însemnă să-ți cadă jarul mai ușor unde nu trebuie decât în fața unei animatoare și a unui pahar de whisky. Unde mucul îți cade oricum, dar mai bine într-o scrumieră, decât într-o ceașcă de espresso vârfuită de chiștoace.
Dacă nu aducem asemenea legi pe tărâmul respectării lor, nu ne vom respecta nici pe noi înșine, nici unii pe alții. Și vom fi în continuare cum ne-au învățat „sărăcia și nevoile, și neamul” (nu Scrisoarea III): unii mai egali decât alții în fața legii.