E o vorbă care spune că oamenii se împart în trei categorii: cei care fac ca lucrurile să se întâmple, cei care aşteaptă ca lucrurile să se întâmple şi cei care se întreabă „ce se întâmplă?”.
În cazul statelor, ar putea fi valabilă aceeaşi împărţire. Sunt marile puteri, care „fac ca lucrurile să se întâmple”, ţările mai mici, care „aşteaptă ca lucrurile să se întâmple”, dar care se „orientează” şi întorc lucrurile în favoarea lor, şi exista şi acele ţări care nu ştiu unde se situează, în ce direcţie se îndreaptă, nu au nici un plan şi care se întreabă „ce se întâmpla?”.
Dacă stăm şi analizăm puţin România se încadrează în… Dar să lăsăm puţin la o parte încadrarea României şi să ne uităm puţin în jurul nostru, la ce au facut alte state, mai mici decât România, dar care au ştiut să se „orienteze”.
Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie grupul ţărilor de la Vişegrad (Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria) care, înca din 1991, au semnat o declaraţie comună prin care îşi asigurau sprijin reciproc în vederea integrării politice şi economice în Uniunea Europeană. De asemenea, prin acelaşi document au fost puse bazele unei strânse cooperari regionale între statele semnatare. Vreme de 13 ani cele patru s-au comportat ca o mică Uniune Europeana a estului.
Rezultatele nu s-au lasat asteptate. Toate cele patru ţări au aderat atât la Uniunea Europeana, cât şi la NATO, cu câţiva ani înaintea României. Potrivit unui raport al economiştilor de la Erste, ţările din grupul Vişegrad au aderat la Uniunea Europeana în 2004, din poziţia de economii relativ nedezvoltate, dar care prezentau un potenţial imens. Cu o populaţie de peste 64 de milioane, echivalentul a 13% din populaţia UE 28, economia ţărilor Grupului de la Vişegrad reprezenta doar aproximativ 3,7% din totalul producţiei UE 28. Zece ani mai târziu, PIB-ul celor patru a crescut cu 50%, reprezentând acum 5,4% din PIB-ul UE28.
Criza politică din Uniunea Europenă, urmată de cea economică şi, mai nou, de cea a refugiaţilor, au facut ca pactul dintre cele patru ţări să se reactiveze, şi chiar la un nivel mai înalt. Împreuna suntem mai puternici şi ne putem face mai bine auziţi, par să spună liderii grupului. Chiar zilele trecute, membrii Grupului Vişegrad şi-au declarat reciproc solidaritatea pentru combaterea standardelor duble practicate de Uniunea Europeană împotriva lor, cele patru ţări având deseori abordari diferite faţă de poziţiile oficiale ale UE. Atitudinea faţă de Rusia şi adoptarea unor legi considerate nedemocratice au fost cele mai frecvente critici ale liderilor europeni faţă de politicile promovate de guvernele ţărilor membre ale Grupului de la Vişegrad.
Ce a făcut România în acest timp? România a dorit să adere la acest grup încă de la început, dar a fost refuzată din cauza mineriadelor şi a tulburărilor etnice de la Târgu-Mureş, refuzul fiind comunicat direct lui Ion Iliescu. În rest, în relaţiile cu vecinii nu stăm foarte bine, în Uniunea Europeană nu reuşim să ne facem auziţi, relaţiile stabilite odinioară cu ţările arabe şi africane le-am abandonat, vizitele prin Asia am văzut cu ce rezultate s-au lăsat, iar parteneriatul strategic cu SUA ne-a adus un scut antirachetă care a distrus şi bruma de relaţie pe care o mai aveam cu Rusia.
Şi atunci, revenind la categoria în care încadrăm România, curiozitatea mea cea mai mare e dacă îşi mai pune cineva măcar întrebarea „Ce se întâmplă?”