Un personaj cu o istorie absolut fabuloasă, un „aristocrat” al lumii interlope: a jefuit casa mareşalul Ion Antonescu, i-a păcălit pe comunişti şi a evadat din închisoare în mai multe rânduri. Pentru toate acestea şi ilegalităţile adiacente, a adunat mai multe sentinţe cu ani grei de închisoare, plus câteva pedepse capitale. A scăpat de ştreang, ca orice as al escrocilor, de fiecare dată.
Despre profesia sa de bază, hoţia, vorbea cu respect, aşteptând din partea interlocutorului recunoaşterea şi aprecierile cuvenite. Faptele şi legendele care circulau despre el l-ar fi recomandat drept un veritabil Goliat, dar nu transmitea nimic înfricoşător sau negativ: avea un fizic firav, deloc impunător, cu mâni subţiri şi nişte ochii negri, sclipitori şi mereu curioşi. În cele mai multe momente era prietenos, jovial, săritor chiar. Ceea ce frapa cel mai mult, însă, era ţinuta sa de deţinut: mereu impecabilă, foarte curată pentru condiţiile mizere ale unei închisori.
Fragilitatea sa fizică transmitea însă o nelinişte sufletească, probleme care îl măcinau în interior. Când discutai cu el îţi lăsa impresia că e o carte deschisă. De fapt, nu era decât o mască: nu ştiai niciodată dacă succesul său se datora talentului sau mai degrabă unei munci asidue de însuşire a tainelor meseriei pe care o ridicase la rang de artă.
În lumea paralelă a borfaşilor era un prinţ. Meseria o furase de la un profesionist, un meşter iscusit în ciordeli de la care luase, contra cost, cursuri de iniţiere şi pentru care a purtat un respect deosebit toată viaţa. Desăvârşirea ulterioară este rezultatul muncii sale de autodidact. Cât despre hoţi, avea o teorie soră cu a lui Einstein: „Nu e nimic ciudat, în Egiptul Antic hoţul făcea încă parte din societate, era plătitor de taxe şi respectat. Avea ştaif şi acţiona pe temeiuri morale zdravene. Iar dacă te respecţi în meseria aceasta, nu te poţi abate de la standardele etice în nicio epocă.”
Printre deţinuţii politici
Aceasta ar fi o scurtă prezentare a lui Bogdan, zis şi Covaciu, făcută de clujeanul Lajos Kovács în cartea sa Scurta părintelui Anaklét, apărută la Budapesta, în 2008. Bogdan a fost unul dintre cei mai performanţi manglitori pe care i-a cunoscut România, de numele lui legându-se poveşti incredibile.
Lajos Kovács l-a cunoscut pe legendarul pungaş într-o închisoare de deţinuţi politici. Ce căuta un hoţ în gulagul românesc? România haosului care a urmat după 1947, după parcarea tancurilor sovietice la Bucureşti, era pentru Bogdan şi colegii săi de breaslă un adevărat rai: frica, suspiciunile, lipsa reglementărilor sau nerespectarea lor creau terenul propice pentru hoţi. Bogdan, însă, era dintre cei cu sclipiri de geniu: a înfiinţat în acei ani de început de eră mai multe asociaţii fictive de prietenie româno-sovietică cu care a operat numeroase şi oneroase tranzacţii.
Au venit, apoi, foametea şi sărăcia. A apărut sistemul cartelelor, un soi de bonuri cu care îţi puteai cumpăra mâncare, dar şi produse de uz casnic, mobilă, haine, încălţăminte şi alte bunuri. Creativitatea lui Bogdan nu l-a trădat nici de această dată: şi-a cumpărat, la Oradea, o tipografie clasată, a dus-o la Bucureşti, a reparat-o şi a cumpărat hârtie şi vopsea de culoare potrivită pentru a emite râvnitele bonuri. Bineînţeles, a găsit şi zeţar, şi tipograf şi tot personalul de care avea nevoie şi s-a apucat de tipărit. Cu generozitate.
Dădea la nevoiaşi şi vindea la restul, ca un haiduc modern. Şi-a creat chiar şi o reţea de agenţi care se ocupau cu „desfacerea”. După un timp însă, i s-a înfundat; a fost prins şi dus la Jilava. L-au condamnat pentru subminarea economiei naţionale. Delict grav. Dar pentru că statul român producea pe atunci mai mulţi puşcăriaşi decât putea duce, s-au căutau soluţii. Aşa a ajuns Bogdan de la Jilava în Deltă, la munci.
Printre pelicani îl ţineau, alături de alţi tovarăşi de faptă, pe vase-închisori, cum erau mai multe pe vremea aceea, foste vapoare occidentale cumpărate de statul român în starea de quasi-epave şi transormate în puşcării plutitoare. Odinioară, pe bordul lor puteai savura tot farmecul unei croaziere burgheze. Tovarăşii, însă, au închis ochii la acest detaliu.
Cum se trece o graniţă de stat comunist
Era noiembrie, se întuneca devreme. Spre amurg se făcea obişnuita numărătoare a deţinuţilor de pe vas. Cu puţin înainte de ritual, Bogdan, cu un salt acrobatic, a reuşit să sară în Dunăre, peste grilajul de protecţie din jurul vasului. Caraliii s-au urcat alarmaţi în bărci şi s-au pus pe căutat. Nu l-au găsit. Nici viu, nici mort. A dispărut pur şi simplu. De fapt, înotase pe sub burta vasului pe cealaltă parte ascunzându-se undeva lângă paleta cârmei. A aşteptat aşa, în apa rece, până s-a înserat de-a binelea şi a înotat apoi până pe malul sovietic.
Ajuns în URSS, a luat-o încet, încet spre Vest. A ocolit oraşele, zonele locuite, strângând cum a putut cele de-ale gurii. Bineînţeles, nu doar din natură. Scopul lui era să ajungă la graniţa germană. A şi reuşit, numai că a fost prins de mai vigilenţii vameşi polonezi. Drumul până acolo a durat o jumătate de an. Tot o jumătate de an a durat şi calea întoarsă. Minunea a fost analizată pe îndelete în fiecare ţară prin care a trecut.
L-au găsit de fiecare dată vinovat, l-au condamnat, după care l-au predat grănicerilor din ţara prin care trecuse anterior în toată aventura sa spre ţara lui Goethe. În cele din urmă, a ajuns din nou în România. De ce i-a fost frică n-a scăpat: l-au încadrat la „duşmani ai poporului”. Pe bună dreptate, gândeau comuniştii: cine fuge din ţară este contra regimului. Aşa a juns Bogdan să poarte zeghe de contrarevoluţionar, alături de Lajos Kovács şi alţi deţinuţi politici.
Când pregătea un plan, Bogdan era atent la orice mic detaliu, strategiile lui fiind de fiecare dată elaborate pe mai multe planuri şi cu multe componente. Se jura, însă, că în neortodoxele sale îndeletniciri se gândea cu compasiune şi la cel ce urma să fie prădat.
În uniformă de general
Jaful cu rezonanţa cea mai mare a fost, probabil, cel în care a golit casa mareşalului Antonescu. Literalmente, adică a luat cu el până şi ştergarul din faţa camerei în care locuia servitoarea marelui om de stat. Studiase mult condiţiile, environment-ul social şi peisagistic, pe cei care intrau şi ieşeau din casa familiei Antonescu, citea cronici de război şi articole, fiind mereu la zi cu activitatea mareşalului.
A început apoi să studieze comportamentul, gestica şi vocabularul ofiţerilor superiori pentru a intra mai bine în rol. Şi-a cumpărat, de la un croitor, o uniformă de general-maior. Dar pentru a fi şi mai autentic, a completat arsenalul cu accesoriile cerute de noul său statut. Au urmat apoi repetiţiile: îmbrăcat în uniformă, îşi făcea siesta pe Corso, se plimba prin oraş, mergea la cazinouri, socializa cu lumea bună. Într-un final, a făcut rost şi de ştampile şi copii ale documentelor militare oficiale pe care le elibera personalul militar al mareşalului. Pregătirea a durat mai multe luni, Bogdan aştepta doar momentul prielnic pentru a da lovitura.
La Odesa se dădeau lupte grele. Într-un final, oraşul căzuse în mâinile Armatei Române şi a aliaţilor ei. Mareşalul se ocupa personal pe mai departe de ostilităţi, aflat în imediata apropiere a frontului. Într-una din zilele acelei perioade, la o unitate militară de transport din preajma Bucureştiului se prezintă un general-maior, sever şi stăpân pe sine.
Avea ordin scris să cumpere o duzină de autocamioane şi să primească imediat şi numărul suficient de răcani care să ajute la încărcarea şi descărcarea mărfii în respectivele mijloace de transport. Cu acest convoi, uşor atipic, Bogdan s-a prezentat la casa mareşalului, la soţia acestuia, Maria Antonescu. Cu un alt ordin o înştiinţa că distinsul ei soţ se mută, cu căţel, cu purcel, în zona frontului, pentru că nu se ştie cât va dura războiul.
Continuarea aici: blog.cosmeanu.ro