Memorialul Revoluției din Timișoara continuă munca sa neobosită de a păstra în memoria celor ce au trăit acei ani, dar mai cu seamă a celor ce au cunoscut lumea doar din anii mai limpezi a celor ce nu au făcut parte din istoria luminoasă.
Sistemele totalitare au fost la fel în toată Europa doar cu mici diferențe de interpretare a partiturii sinistre de impune a unui regim ce nu respecta deloc omul ci doar doctrinele.
A venit rândul ca acum să fie adusă o expoziție deosebită. În sălile Memorialului au poposit frânturi de istorie stristă dar demnă a poporului lituanian. În foarte multe privințe cele întâmplate în Lituania sunt similare cu cele din România în anii ce au urmat imediat după încheierea marii conflagrații mondiale. De fapt este doar o aparentă încheiere a războiului. La noi mulți ani grupuri de partizani s-au împotrivit sovietizării forțate a țării. În țara baltică de la nord de noi situația a fost mult mai gravă. Acolo s-a dus un război adevărat împotriva Armatei Roșii cu forțe total disproporțiunate dar cu o îndârjire ce a amânat ocupare țării cu mulți ani.
Sute de mii de patrioți lituaniei au pus mâna pe arme și au dat o ripostă extrem de dură unei forțe armate de zeci de ori mai numeroase și mult mai bine echipate. Au căzut zeci de mii de victime. Cifrele trebuie înțelese în contextul în care întreaga țară baltică nu este foarte numeroasă.
Toate aceste mărturii sunt adunate în expoziția „Război după război: rezistența antisovietică în Lituania în anii 1944-1953” a Centrului de Studii al Genocidului și Rezistenței Poporului Lituanian din Vilnius.
Expoziția a avut parte de o deschidere festivă prin participare Excelenței Sale, doamna Violeta Motulaité, ambasadorul Lituaniei în România și Bulgaria.
Domnia Sa a vorbit publicului într-o neașteptat de fluentă limbă română și a adus un omagiu compatrioților săi ce au pierit cu arma în mână în rezistența lituaniană. De asemenea a făcut paralele potrivite și cu alte țări ce au avut o soartă asemănătoare.
În ciuda unei istorii indelungate și a unei poziții deosebite în intregul ev mediu european statul lituanian a căzut definitiv sub ocupația rusească la finalul secolului al XVIII-lea. Abia la finalul primului război mondial odată cu disoluția imperiului rus au reușit să se desprindă de vecinul lor asupritor.
În timp ce Primul Război Mondial se apropia de sfârșit, Actul de Independență a Lituaniei a fost semnat la 16 februarie 1918, declarând înființarea statului suveran Lituania. Începând cu 1940, Lituania a fost ocupată mai întâi de Uniunea Sovietică și apoi de Germania Nazistă. Spre sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în 1944, germanii s-au retras și Uniunea Sovietică a reocupat Lituania.
Asta spune istoria oficială. Dar în relitatea tristă ocuparea a durat aproape un întreg deceniu de lupte crâncene. A fost un adevărat război între două state cu forțe disproporționate.
Sovieticii au început deportările în Siberia, naționalizarea completă, colectivizarea și sovietizarea generală a vieții cotidiene. Între 1944 și 1952 circa 100.000 de partizani lituanieni au dus un război de gherilă contra sistemului sovietic. Circa 30.000 de partizani și susținători ai lor au fost uciși, mult mai mulți fiind arestați și deportați în gulagul siberian. Cam tot pe atâția au dispărut fără urmă. Se estimează că Lituania a pierdut 780.000 de locuitori în al Doilea Război Mondial și anii ce au urmat.
La vernisaj au mai vorbit ca invitați și prefectul de Timiș, doamna Liliana Oneț, Gino Rado, gazda întâlnirii și vicepreședintele Consiliului Județean Valentin Tudorică. Fiecare din vorbitori a insistat pe necesitatea unor astfel de aduceri aminte istorice. A mai luat cuvântul și consulul onorific al Republicii Macedonia de Nord la Timisoara, Excelența Sa Pavel Ernest Dupta.
Este important de amintit că la 11 martie 1990 (odată cu lansarea Proclamației de la Timișoara), cu un an înaintea desființării formale a Uniunii Sovietice, Lituania a devenit prima republică sovietică care s-a declarat independentă, ceea ce a dus la restaurarea statului independent Lituania.
Expoziția este deschisă publicului larg publicului în perioada 25 februarie-15 mai 2020.
Istoriografia este haznaua politicii. Iar istoricii „oficiali” sunt vidanjorii de serviciu. Decupat, momentul istoric din articol nu este nimic altceva decât, firește, un decupaj. De vei da mai anțărț istoria, vei vedea faptele de „vitejie” ale polono-lituanienilor asupra rușilor. Mâine, un viitor ambasador rus va lăcrima… adânc, povestind despre crimele NATO asupra locuitorilor din Kaliningrad.