După părerea mea, în urma parcurgerii a sute de pagini de bibliografie, primul cel mai mare lăutar al Banatului este Nică Iancu Iancovici. Pe parcursul articolului, am să încerc să argumentez această afirmaţie.
Nicolae (Nică) Iancu s-a născut în 21 martie 1821, în satul Cerneteaz, judeţul Timiş, într-o familie de origine evreiască, de plugari pauperi. Era al nouălea copil al familiei Iancu. Deoarece a rămas orfan de tată de foarte timpuriu, mama sa l-a dat „de pomană” unui vecin, căci nu mai avea cu ce să întreţină atâţia copii. Pentru a-şi câştiga traiul, Nică păzea vitele protectorului său.
Când a venit vremea şcolii, a urmat cursurile în satul natal, terminând patru clase primare. Aceasta a fost toată şcoala pe care i-a permis-o vremea aceea şi destinul. Asculta cu mare atenţie cântecele păstorilor, avea deja o mare pasiune pentru muzică şi învăţase deja să cânte la fluier. Îi întrecuse pe copiii de seama sa la cântat. De sărbători, nu putea fi dezlipit de lângă orchestră şi avea o înclinaţie specială pentru vioară.
Când a împlinit 9 ani, mama sa l-a luat de la vecin şi l-a dat covaciului (fierarului) din sat, care avea şi o vioară, la care cânta, însă, destul de rar. Din păcate, meşterul îl ţinea pe micul Nică mai mult la ciocan şi nicovală decât la vioară. Cu toate acestea, a reuşit să înveţe binişor acest instrument ce-i va marca întreaga viaţă.
Iată ce consemnează Marius Cîrnu în cartea sa „Instrumente aerofone în Banatul secolului 20”, apărută la Editura Tempus, în 2007: „Nica s-a mulţumit la început cu meşteşugul ce l-a putut prinde în lunile petrecute la noua gazdă şi profitând de faptul că mama lui s-a recăsătorit cu un om mai înstărit, a fugit de la covaci acasă şi a cerut cu încăpăţânare să-l trimită la oraş, să înveţe vioară. Aşa a ajuns Nica Iancu Iancovici ucenic al unui bătrân lăutar din Timişoara, care îşi instruia elevii după o metodă pe cât de hazlie şi de originală, pe atât de frecvent practicată de lăutarii noştri în seculul XIX: ţiganul îl lua pe Nica în braţe, îi potrivea vioara sub bărbie. Cu mâna dreaptă îi conducea arcuşul, iar cu cealaltă îi apăsa degetele pe coarde”.
După numai trei ani, ucenicul, înzestrat de natură cu geniu muzical, şi-a depăşit „maestrul”. Era momentul unui alt drum. Cu ce învăţase de la bătrânul lăutar ţigan s-a angajat, în 1835, într-o orchestră din Timişoara. A abandonat-o după numai câteva luni, începând peregrinările cu mai multe tarafuri prin: Ciacova, Vârşeţ, Becicherecu Mare şi altele. Preocupările sale muzicale îl conduceau mereu spre muzica populară românească, deşi în epocă, mai ales la oraşe, se cânta cu totul altceva.
În 1841, la 20 de ani, ajunge în Lugoj, important centru cultural al Banatului, unde se şi stabileşte, legându-şi numele deplin de urbea de pe malurile Timişului. Scurt timp a cântat cu o formaţie de nivel mediu (muzică clasică de nivelul al doilea), apoi a ajuns în formaţia lui Seppi Muller, care conducea cea mai vestită capelă din Lugojul acelei vremi. Cu această orchestră de elită a reuşit să înveţe notele muzicale, precum şi să cânte la violă şi violoncel.
Repertoriul unei trupe de rangul celei conduse de Seppi Muller cuprindea muzică clasică şi de salon, mai puţin muzică populară. Nică Iancu, devenit între timp – graţie marii influenţe sârbeşti din acea perioadă – şi Iancovici, învaţă să cânte perfect la mai multe instrumente şi să ajungă chiar capelmaistru, fiind delegat de Seppi Muller – care devenise mai „domnos” odată cu vârsta – să conducă orchestra în divesele concerte, mai ales din afara Lugojului.
În 1847, împreună cu câţiva colegi din orchestra lui Seppi Muller, se hotărăşte să-şi ia soarta în mâini şi îşi întemeiază propria formaţie, din care făceau parte doi evrei, doi ţigani, un sârb şi un român. Devenise foarte cunoscut şi apreciat nu doar în Lugoj, ci în întreg Banatul, mai cu seamă pentru că ceva din fiinţa lui intimă îl trăgea mereu spre folclorul românesc, cu care crescuse.
Taraful său, încă sub influenţa lui Seppi Muller, avea şi două trompete, alături de viori, ţambal, violoncel şi contrabas. Nică Iancu Iancovici, la numai 26 de ani, apărea într-o fotografie de epocă alături de cei 12 instrumentişti ai săi, sigur de el, impunător şi cu o barbă neagră, stufoasă.
A avut parte de multe aventuri în timpul Revoluţiei de la 1848, când se spune că i-a cântat, la Lugoj, generalului Joszef Bem, după care, repudiat de cercurile naţionaliste din oraş, ajunge în tabăra lui Kossuth Lajos, unde şi-a petrecut vreo şase luni, ascuns sub veşminte ungureşti.
Au urmat mulţi ani de pribegie, şi abia apoi de succes. Reîntors la Lugoj, Nică Iancu Iancovici şi-a îmbogăţit repertoriul cu multe piese populare româneşti, cum ar fi: „Edera”, „Poşovaica”, „Tropa”, „Cârligul”, „Momirul”, „Dunda”, „Pe picior”, „Cântecul ciobanului”, „Balada Novăceştilor”, „Iovan Iorgovan”etc.
Una din piesele sale de rezistenţă a fost „Lugojana”, o melodie compusă de el, în „15 figuri”, preluată apoi de pianista Sofia Vlad-Rădulescu (mama lui Victor Vlad Delamarina) şi devenită ulterior sursa de inspiraţie pentru Ion Vidu şi Filaret Barbu. Deşi ficţiunea din opereta „Ana Lugojana”, a lui Filaret Barbu, prezintă cu totul altfel personajele, Ana, în realitate, a fost una din fiicele marelui lăutar Nică Iancu Iancovici. Astfel, muzicantul născut la Cerneteaz şi-a legat numele pentru eternitate de Lugoj, dăruindu-i un simbol pentru veşnicie.
Nică Iancu Iancovici a fost nu doar un iscusit instrumentist, ci şi autor de melodii şi un bun culegător de folclor. Culegerile sale au ajuns în posesia lui Tiberiu Brediceanu, care le-a valorificat mai târziu. Atât de mult devenise de cunoscut şi de apreciat Nică Iancu Iancovici încât lugojenii şi alţi bănăţeni nu concepeau marile lor sărbători fără taraful lui.
Ultimii săi ani şi i-a petrecut la Lugoj, cu familia răpusă de boală. A murit în 25 ianuarie 1903, orb, dar a lăsat în urma sa lucruri fundamentale pentru istoria folclorului din Banat. Din păcate, odată cu schimbarea la faţă a muzicii populare bănăţene, mai ales în ultimele decenii, nume grele precum ale lui Nică Iancu Iancovici sunt aproape necunoscute.