La vremuri noi… tot noi…

Vârsta îmi permite, totuşi, să mă întorc puţin în timp. E ca şi cum ai da o peliculă înapoi, să poţi încă odată revedea… începutul. Discutăm aici, fără a fi specialişti, bazându-ne doar pe ce am văzut cu „ochiul liber”, despre salarii şi pensii. În fond, două lucruri vitale în viaţa unui om. Pot spune de la bun început că relaţia „salarii-pensii”, a fost dominată de adânci derapaje de la ideea echilibrului, răsplătirii corecte a muncii depuse, în ultimă instanţă de la noţiunea de „bun-simţ”…

Aşa suntem noi. În epoca „Dej”, căci aici e debutul, cu preluare „din mers”, în „Epoca de Aur”, cei mai bine, pe departe, salarizaţi şi la momentul potrivit, pensionaţi, au fost „lucrătorii”, cât de drag îmi este termenul, din sistemele „de forţă” ale ţărişoarei. Mai exact securitatea, miliţia, armata. Intră aici, în acest spaţiu, îndrăznesc să spun, şi „justiţia populară”, de ale cărei prestaţii nu mai are rost să fac vorbire. Toţi fârtaţii aceştia, pe bani buni, chiar foarte buni, în vădită contradicţie cu nivelul lor intelectual, aveau obligaţia „patriotică”, de la ruşi citire, să-i supravegheze, şi la cel mai mic pas greşit să-i „sancţioneze”, pe cetăţenii fără grade ai ţării, care, asemeni unor furnici, cu spaima în coaste, să admitem că astfel de furnici erau, munceau în domeniile în care aveau competenţe. Intră aici, muncitorimea, țăranii, feluritele categorii de intelectuali. Pentru toţi aceştia, formula de bază era „ochii în pământ şi ciocul mic”… Salariile şi pensiile acestora, pe măsura simpatiei de care se bucurau din partea regimului, adică mici, la limita supravieţuirii. Poporul român, luat la aspre „şuturi”, de autorităţile impuse de sovietici, începând cu 1946, s-a obişnuit cu această „sub-viaţă”… spunându-şi, printre dinţi, „mai rău să nu fie”… ( cei din Valea Jiului, Braşov, cu brutalitate au fost reduşi la tăcere). După revoluţia din 1989, tot, noi, românii, cu năravurile, metehnele ultracunoscute, apetitul pentru nedreptăţi, am rămas pe mai departe în spaţiul Carpato-Dunărean.

Creadă cine-o vrea că zilele de relativă spaimă şi multă confuzie, nedumerire, din acel „faimos decembrie”, ne-ar fi schimbat. Nici vorbă, iluzii deşarte. Sub masca unei false democraţii, „desenele” foştilor ani dictatoriali au reapărut. Pe locurile de sus, cu mari privilegii de salarizare şi bucurii la pensionare, se află tot vechii noştri prieteni, din politică şi instituţiile de forţă. Guvernanţii, uneori chiar tâmpi, politicienii cam la fel, generalii-grade mari, în bună parte inutili, armată, jandarmerie, S.R.I, şi cine alţii s-ar mai putea adăuga listei… evident, magistraţii. Pe formula „La vremuri noi, tot noi”…

În cadrul acestor structuri cu legături între ele, cu mult deasupra naţiei, au cerul lor, funcţionează vechile mecanisme, ce vin din îndepărtata istorie, a noastră, fireşte. Relaţia de rudenie, cunoştinţele, nepotismul nepieritor, favoritismul, etc. În mişcările acestei ciorbe care stratifică umilitor societatea, salariile şi pensiile, zise „nesimţite” sunt o consecinţă firească. Căci într-un fel sau altul, aceşti „aleşi”, pe care zilnic îi putem vedea, au acces, printre altele, şi la finanţele ţării. Restul, bla-bla, ochii în pământ şi ciocul mic…