Banatul, ca entitate administrativă de sine stătătoare, nu are o istorie prea lungă. Dar acest aspect este unul mărunt când se scrie istoria acestor locuri. De la limita cea mai nordică, unde atinge cursul Mureșului, și până hăt, departe, la limita cea mai de miazăzi, unde întâlnește apele Dunării, acest ținut e plin de semne și urme ale oamenilor care au trudit pe aceste locuri deloc prielnice unui trai simplu și îndestulat. Jumătate de provincie este ocupată de dealuri și munți, iar o treime a fost tributară apelor ce curgeau în voie, pe unde apucau. Panta mică de scurgere a permis confluirea principalelor râuri care au dat caracteristica principală a locurilor: mlaștinile și canalele care legau bălțile natural, iar, mai apoi, cele construite.
Dar pe micile locuri mai ridicate a înflorit viața comunitară din cele mai vechi timpuri. Una din cele mai frumoase localități ce întărește această constatare este situată chiar în nordul pomenit al provinciei. Localitatea Vinga este atestată în acte cu foarte mult timp în urmă.
La anul 1231 deja era pomenită în scriptele regale, cu numele de astăzi. Ce-i drept, fără o explicație a provenienței denumirii. Dealul mai ridicat față de restul terenului dimprejur a permis o serioasă activitate agricolă și amnajarea unor locuri de case ferite de intemperii. O altă bornă certă a istoriei locurilor este ocupația otomană a meleagurilor. Localitatea este jefuită și devastată. Ca urmare, aproape dispare cu totul, pentru mai mult de un secol. Populația localnică piere în lupte sau se refugiază peste Mureș, în Principatul Transilvaniei, unde era o oarecare liniște. Cu toate ciocnirile cu trupele Semilunei, ce adesea au trecut mai la nord, populația creștină a avut și momente de liniște.
Abia după războaiele dintre cele două împărății, care au dus la impunerea administrației habsburgice pe aceste meleaguri, apar din nou semnele unei reconstrucții a localității Vinga. După anul 1736 se consemnează primii coloniști bulgari de credință catolică, care veneau din părțile transilvane, din împrejurimile Devei. Erau în jur de 125 de familii.
Alte surse dau ca sigur anul 1741, an ce avea să reprezinte startul colonizării. Cert este că o patentă imperială semnată de Maria Tereza la 1744 ridică localitatea la rang de oraș (târg). La acest statut, locuitorii Vingăi aveau chiar și un magistrat al locului, care împărțea dreptatea. În acest act în limba latină se promit avantaje populației care se va stabili aici. Celor ce vor veni li se confirmă aceleași drepturi pe care le aveau cu ani în urmă în Oltenia. În schimbul a diverse facilități, ca oraș liber, localitatea primește „onoarea” de a putea purta numele de Theresiopolis, ca un omagiu adus împărătesei.
Cine sunt și de unde vin bulgarii bănățeni?
Bulgarii bănățeni, cunoscuți ca pavlichieni (palkene sau palchene), au o istorie extrem de lungă și plină de avatarurile veșnicilor peregrinări prin lume. La noi în țară sunt peste 6.500 din cei peste 8.000 de cetățeni care se declară de etnie bulgară. Ocupă, cu precădere, localitățile: Dudeștii Vechi (Beșenova Veche — Star Beshenov ori Stár Bišnov), Breștea, Denta, Vinga, dar și Cenad sau Sânnicolaul Mare, unde nu sunt majoritari.
Istoria cea mai îndepărtată îi pomenește ca o populație din Transcaucazia (Armenia de azi). Pavlicienii bulgari sunt urmașii celor 200.000 de pavlicieni armeni aduși în Bulgaria de împăratul bizantin Ioan Tzimiskes. Ei s-au stabilit pentru sute de ani în sudul Dunării, în regiunea din jurul cetății Nicopole. În timp, se convertesc la catolicismul occidental spre deosebire de restul bulgarilor ce sunt de religie ortodoxă. Aici au trăit în relativă liniște, în localități ca Sviștov ori Kiprovți, până la înăsprirea condițiilor de viață impuse de otomani.
În anul 1688, membrii comunității bulgare catolice au organizat o răscoala anti-otomană. Au crezut că este momentul să profite de războaiele dintre habsburgi și otomani pentru a-și câștiga drepturi suplimentare. Răscoala avea să fie înfrântă de guvernarea otomană a Bulgariei. Revolta armată a fost înăbușită și din cauza unei organizări precare, dar și de oprirea ofensivei austriece împotriva otomanilor.
Peste 300 de familii de catolici, supraviețuitori ai revoltei, s-au refugiat la nord de Dunăre, în Oltenia, în căutarea unui trai mai liniștit, în afara Imperiului Otoman.
Inițial s-au stabilit în Craiova, în Râmnicu Vâlcea și în alte orașe, unde drepturile lor au fost confirmate de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Acesta avea nevoie de familii de meșteșugari și de agricultori cu cunoștiințe avansate. Unii s-au mutat în sud-vestul Transilvaniei, stabilind colonii în Vințu de Jos (1700) și Deva (1714) și primind privilegii, cum ar fi drepturile civile și scutirea de anumite impozite. După ce Oltenia a fost ocupată de habsburgi în 1718, statutul bulgarilor din regiune s-a îmbunătățit din nou, întrucât decretul imperial din 1727 le-a acordat aceleași privilegii precum coloniilor din Transilvania. Acest lucru a atras un alt val de migrație a catolicilor bulgari, circa 300 de familii din satele pavliciene din nordul Bulgariei centrale. Ei s-au stabilit la Craiova între 1726 și 1730.
Habsburgii au fost obligați să cedeze Oltenia în 1737, ca urmare a unui nou război cu Imperiul Otoman. Bulgarii au fugit de această nouă ocupație otomană și s-au stabilit în Banatul din nordul Dunării. Autoritățile imperile le-au permis să înființeze satele Stár Bišnov, în 1738, și Vinga (sau Theresiopolis), în 1741. În 1744, un decret al Mariei Tereza le-a confirmat din nou privilegiile primite în Oltenia. În timp, cei rămași în Țara Românească au fost asimilați de comunitățile de români sau de sârbi. În multe sate din Oltenia și Muntenia există toponimii care înclud numele de „Sârbi” pentru locuri sau comunități. De fapt, e vorba despre acești bulgari rătăcitori. Spre deosebire de conaționalii lor, cei bănățeni și-au păstrat obiceiurile, religia și limba.
Așa au ajuns acești năpăstuiți ai sorții, care veșnic s-au retras din fața otomanilor, în câmpia înaltă a Banatului, la Vinga, unde, din vechiul sat demolat de turci, au ridicat un oraș prosper cu multe facilități urbane. După o jumătate de secol de rătăciri, după înfrângerea răscoalei lor, au găsit o nouă patrie. Au continuat să se ocupe de agricultură, dar tot aici avea să prindă repede contur și o industria incipientă a locurilor. Pentru început, era axată pe prelucrarea produselor agricole și de origine animală, dar diversificarea avea să se impună după cerințele piețelor mari din jur. Nu era puțin lucru să ai, la egală distanță, două cetăți cu puternice garnizoane militare, precum Aradul și Timișoara. Stabilandu-se definitiv în zonă și profitând de o viață mai liniștită, bulgarii încep să prospere. Populația lor crește foarte repede, astfel că, după un secol și jumătate, colonia pe care o formează numără cam 5.000 de suflete.
La Vinga începe să înflorească comunitatea bulgară, așa că se simte nevoia unei vieți spirituale închegate. Poate în amintirea mănăstirii franciscane pe care au lăsat-o la Kiproveț, pe meleagurile înaintașilor, în 1749, își construiesc o mănăstire și o biserică în noua localitate. La un oraș prosper, cu o populație în permanentă creștere, vechea biserică, așezământ care a adunat oamenii în jur aproape un secol și jumătate, devine neîncăpătoare.
În anul 1880, la o adunare a comunității, se ridică problema construirii unei biserici mai mari și mai arătoase. Se propune și, mai apoi, se aprobă ridicării unui nou lăcaș de cult. După lungi discuții și căutări se acceptă proiectul propus de casa de arhitectură condusă de Edward Reiter. În consonanță cu moda de atunci se prăgătește un model în stil neogotic, care este foarte apreciat.
Încep preparativele cu atragerea fondurilor. Se adună cu entuzism dar destul de greu banii necesari. Au fost puse laolaltă contribuția locuitorilor pe zece ani și unele donații ai celor plecați din localitate. Materialele necesare au fost în cea mai mare parte tot din resurse locale. Se fabrică nu mai puțin de 3 milioane de cărămizi din gropile de lut de cea mai bună calitate din zonă. Acestea au fost arse în cuptoare ridicate chiar la fața locului. Nu s-a apelat la fabricile de renume din tot cuprinsul bănățean.
Biserica are planul unei cruci duble cu dimensiuni impresionante: înălțimea turnurilor este de 65 metri, înălțimea clădirii principale, de 36 metri. Totul se întinde pe o lungime de 63 m și o lățimea maximă de 25 m.
Interiorul are nu mai puțin de nouă altare. La maiestuozitatea clădirii contribuie și cele 43 de statui splendid realizate. Ciopliturile sunt executate de firma tiroleză a lui Josef Rungaldier. Pe lângă deosebit de frumoasele statui și picturile altarelor, a rămas consemnat faptul că baptisteriul din marmură și lemn a fost donat de însuși episcopul Dessewffy Alexander. Atrag atenția și două candelabre deosebit de migălos executate, cum se pot vedea doar la marile catedrale.
La data de 30 iunie 1890 se pornesc oficial lucrările, sub atenta coordonarea a inginerilor Antony Tomas și Karoly Hostalek. În prezența oficialităților civile, dar și bisericești, se depune piatra de temelie în groapa de fundație a turnului din partea dreaptă a bisericii, la o adâncime apreciabilă, de peste cinci metri. Are loc o slujbă de sfințire a lucrării. Se mai pomenește și în ziua de azi că, pe lângă meșterii și calfele cu calificare, zilnic erau pe șantier zeci de voluntari aleși dintre enoriașii locului, care voiau să vadă cât mai repede minunata lor biserică terminată.
Destul de repede, la doar un an și câteva luni de la încperea construcției, biserica este ridicată. Nici nu e de mirare. În acei ani era răspândită o cutuma ca un edificiu să fie finalizat la doi ani de la începere, îndiferent de complexitatea lucrării. Doar rareori se lăsau la final finisajele migăloase și interioarele. Înainte de sărbătoarea de sfânta Maria a anului 1891 (la 14 august), cele două turnuri sunt deja înzestrate cu cruci monumentale, iar clădirea are acoperișul finalizat. În vara anului următor, biserica este terminată cu tot ce este necesar.
După alte zece luni, lucrarea este finalizată. Cu o evlavie uriașă și o satisfacție fără margini, la 12 iulie 1892 localnicii participă cu toții la sfințirea și inaugurarea noii biserici, oficiată de episcopul Alexander Dessewffy.
Dar povestea fostului oraș Vinga, retrogradat la rangul de comună, și a comunității bulgare, care a durat una din cele mai frumoase biserici bănățene, va continua în paginile noastre.