Banatul, ca provincie administrativă cu statut distinct nu are o istorie deosebit de lungă. Dar totuși aici semnele istoriei, atât scrise cât și cele nescrise, se întind mult în adâncurile vremurilor. În general se face referire la perioada ocupației romane ca o bornă de început ale acestei zone. Dar de fapt cu mult înainte sunt semne de trăire ale localnicilor fie ei daci sau popoarele protodacice ce au viețuit atât în mlaștinele zonei joase cât și pe înălțimile din sudul provinciei.
Nu este deloc o noutate ca regiunile istorice ale țării să aibe o zi anume dedicată lor. Dobrogea este prima regiune a României care are o sărbătoare oficială, instituită prin lege, la inițiativa unui senator constănțean, liberalul Christian Gigi Chiru marcată în mod festriv la 14 noiembrie. Iar mai apoi și alte zone au luat această inițiativă. Cum ar fi Bucovina în data de 28 noiembrie ori Ziua Olteniei din 21 martie.
Mai târziu decât alte zone istorice ale țării și Banatul a căpătat o zi anume a sa. Demersurile au fost destul de complicate și au fost mult tergiversate dar până la urmă totul a avut o finalitate fericită. La data de 21 iulie este ziua Banatului.

Încă din anul 2012 mai multe organizații civice între care s-a remarcat Liga Bănăţeană au venit cu o propunere de bun simț. Așa cum și alte regiuni istorice aveau o zi a lor era firesc ca și bănățenii să se bucure de o zi a lor. Parlamentari ai diverselor formațiuni au sprijinit acțiunea până a devenit în mod oficial sărbătoare a acestor locuri.
Proiectul de lege ce stipula că ziua de 21 iulie devine Ziua Banatului a fost discutat și mai apoi adoptat de Senatul României în primăvara anului 2016.

Data nu este întâmplător aleasă, chiar dacă a fost destul de contestată de unii ce ar fi dorit o altfel de abordare, mai naționalistă și fără refereiri la restul continentului european. Dar tocmai ziua de 21 iulie din anul 1718 este acel reper ce leagă definitiv Banatul de restul european și definitivează ruptura de administrația otomană ce a durat cam un secol și jumătate pe aceste meleaguri. Dacă a fost bine sau rău este chiar inutil a mai discuta acum. Dar cu siguranță în loc de obiceiuri anatoliene acum avem unele mai apropiate de modul de viață din MittelEuropa. Sistemul vechi și medieval de relații administrative a fost înlocuit cu unul mai firesc și mai modern. Chiar dacă nu a adus doar lapte și miere a pus zona asta pe un făgaș firesc de aliniere la unele valori apusene de dezvoltare.

Acel loc de la confluența Dunării cu mai multe râuri se pare că are vocația tratatelor de pace. Cu mai mult de un mileniun în urmă un alt document a fost parafat la Margus (cum era cunoscută localitatea) între căpeteniile hunilor Attila și fratele său Bleda și Imperiul Roman de Răsărit, în 435. Dar soarta Margusului a fost crudă. A fost distrus de o invazie ulterioară a hunilor, în cursul anului 442.

De fapt era forma scrisă și definitivă a încheierii războielor dintre imperiile Otoman și Hamsburgic ce au început la finalul secolului al XVII și s-au finalizat în fapt cu ocuparea Petrovaradinului (cetatea întărită de pe colinele de peste Dunăre din apropierea Novi-Sad-ului actual). Aici armata marelui vizir Damad Ali de 150.000 de oameni a fost înfrântă de habsburgi. În anul următor austriecii au cucerit Belgradul și, în 1716, anul asediului Timișoarei. Pentru noi, din Banat, este importantă îndepărtarea garnizoanei turce din cetatea Timișoarei în septembrie 1716. În urma acestui tratat de pace, Banatul dar şi alte teritorii stăpânite de otomani sunt încorporate Casei de Habsburg. Conform păcii, turcii pierdeau o mare parte din Serbia.

Istoria a consemnat demnitarii ce și-au pus iscălitura și pecețile pe acest act de o deosebită însemnătate. Din partea sultanului otoman Ahmed al III-lea au luat parte la negocierea tratatului Ibrahim Aga și Mehmed Aga. Din partea împăratului Carol al VI-lea au luat parte baronul Damian Hugo von Virmont și contele Talman. Republica Venețiană a fost reprezentată de Carlo Ruzzini. Au mai luat parte și reprezentanți ai Marii Britanii și ai Țărilor de Jos ca observatori garanți, cavalerul Robert Sutton și contele de Collyer. Câteva zile mai târziu, Republica Veneția a mai semnat un tratat cu reprezentanții sultanului tot pentru înceierea stării de beligeranță dintre părți.

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timișoarei, nordul Serbiei, (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei și Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneția și-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad.
O expoziție de la muzeul local din Pozarevac arătând modul în care tratatul a fost semnat. Personaje din butaforie sunt reproduse într-o diaporamă de parcă acum se vor ridica de la masa tratativelor pentru a ieși din cort la o pipă a păcii sau o cească de cafea.

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), nord-vestul Moldovei denumit de către austrieci Bucovina după anexarea din 1775, sau Moldova dintre Prut și Nistru denumită Basarabia după anexarea din 1812, deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova. Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

Casa de Austria a preluat de la otomani Banatul, pe atunci, o regiune apropiată mai mult de lumea orientală decât de continentul european. Îndreptarea multor rămâneri în urmă, dar şi a urmărilor ocupaţiei otomane păreau a fi o muncă ce ar durat secole. Dar în timpul a doi mari suverani vizionari ai Casei de Habsburg, împăratul Carol al VI-lea şi fiica sa Maria Thereza, provincia Banatului a cunoscut schimbări radicale ce au plasat-o, pe drept cuvânt, în lumea Europei civilizate. Avea să devină grânarul centrului continentului iar mai apoi tot aici se vor vădi semnele timpurii ale industrializării.

În perioada 1714-1718, otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneţiei şi în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânţi la Petrovaradin, în 1716, de către trupele imperiale habsburgice conduse de prinţul Eugen de Savoia. Tratatul de la Passarowitz din 21 iulie a fost cel prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman, pe de-o parte, şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană, de cealaltă parte. Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timişoarei, Serbia de Nord, nordul Bosniei şi Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Belgradul şi Oltenia au fost obţinute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad.

Pe plan internațional Tratul ce dă naștere oficial Banatului european a avut o seamă de efecte ce au influențat tot sudul continentului pentru încă un secol. Pe baza operațiunilor militare și a pacii de la Passarowitz Imperiul Otoman trebuie să cedeze Casei Austriei pe lângă cele arătate mai sus și o fâșie de teritorii bosniace la sud de Sava.
Veneția trebuie să cedeze turcilor, insula Sassos și Morea (peninsula Peloponezului pe care o luase de la ei la tratatul de la Karlowitz, în 1699), dar trebuie să le cedeze și zone din Creta, de la Souda și Spinalonga și de la Parga în Epirus, pe care venețienii îi dețineau încă de la a patra cruciată) dar totuși păstrează Insulele Ionice și domeniile sale din Dalmația. Avea să fie o victorie iluzorie. Din punct de vedere politic se pune capăt unui război laic dintre Veneția și Poartă. Dar din acel moment se va grăbi prăbușirea Serenissimei Republici ce pierde tot mai mult din influența sa din estul Mediteranei pe care a controlat-o multe secole. Tot atunci marii perdanți, turcii, de fapt ies întăriți prin oficializare prezenței lor în teritoriile grecești. Cel mai mare succes este câștigat de casa de Habsburg care atinge cea mai mare extindere în Balcani.

Tot atunci pe 27 iulie au fost semnate acorduri comerciale care au acordat comercianților Sfântului Imperiu libertatea de a face comerț pe teritoriile Imperiului Otoman.

Trataul este în fapt un adevărat certificat de naștere al Banatului în coordonatele sale moderne sub o administrație creștină. Dar nu e singurul astfel de certificat. Banatul a renăscut de mai multe ori în istorie. Întreaga provincie era zduncinată de desele conflicte armate cu o populație sărăcită și înpuținată vădit din cauza luptelor, jafurilor dar și a epidemiilor ce s-au succedat în timp.

Odată cu impunerea unei noi administrații provincia își capăta și titulatura dar și statutul de Kronland „ţară de coroană”. În timp avea să mai fie cunoscută și drept „Banatul Timişoarei” ori „Banatul timişan”.
Observând tot ce era nefuncțional și distrus după război autoritățile înființează în anul 1717 o comisie de organizare a Ţării Banatului, avându-l ca preşedinte pe contele Claudius Florimund de Mercy, primul guvernator și militar al Banatului, iar ca mâna dreaptă a sa a fost numit generalul Franz Paul, conte de Wallis, comandantul cetăţii Timişoara.
La început administraţia Banatului ca provincie imperială rămâne mai departe structurată în patru mari districte (Caransebeş, Ciacova, Panciova şi Marga). În 12 iulie 1717 contele Mercy a înaintat Camerei Aulice un memoriu intitulat „Unvorgreifliches Einrichtungss-Projectum in dem Banat Temesvar” adică „Proiect modest de organizare a Banatului Timişoarei” în care au fost hotărâte obligațiile de fiscale ale conducătorilor celor patru mari districte, ei primind demnitatea unor administratori camerali.

În memoriu mai sus arătat, generalul Mercy şi echipa din jurul său au arătat că între Banat şi celelalte „landuri” ale Casei de Habsburg exista o mare deosebire prin faptul că, după înlăturarea stăpânirii otomane, aici nu erau nici clase privilegiate şi nici mari nobili sau proprietari de terenuri, toate veniturile revenind împăratului în dubla sa calitate, de rege al locului şi unic stăpân de pământ.

Din păcate teritoriul istoric al Banatul cel ce pe hartă era definit de cele două mari rîuri Mureș la nord, Tisa la vest și Fluviul Dunărea la sud și cumpăna de ape a munșilor la est nu avea să rămână unitar decât până la finalul primei conflagrații mondiale când din nou interese și tratate de pace aveau să fărâmițeze provincia ce avea să fie împărțită la trei țări din jur. Dar asta e o altă istorie la care vom reveni cu alt prilej.

Teritoriul istoric al Banatului este, astăzi, împărțit astfel:
România
– Județul Timiș
– Județul Caraș-Severin, fără localitățile Bucova, Cornișoru, Bouțarii de jos și Bouțarii de sus și Preveciori.
– Județul Arad, doar partea de la sud de Mureș (cartierele Aradul Nou, Mureșel, Sânnicolau Mic și Subcetate, orașul Lipova, comunele Bata, Birchiș, Fântânele, Felnac, Frumușeni, Șagu, Secusigiu, Șistarovaț, Ususau, Vinga, Zăbrani și Zădăreni și satele Lalașint, Belotinț, Chelmac, Căprioara și Valea Mare.
– Județul Mehedinți, numai vestul județului: Baia Nouă, Dubova, Eibenthal, Eselnița, Orșova și Svinița. Alte câteva sate din zona au disparut sub apele lacului de acumulare Porțile de Fier.
– Județul Hunedoara, numai localitățile Salciva și Pojoga.
Serbia
– Voivodina, cu partea bănățeană situată la est de Tisa și împărțită în:
Districtul Banatul de Nord (limba sârbă Severni Banat, Северно-Банатски округ) (fără comunele Ada, Senta și Kanjiza, situate la vest de râul Tisa);
Districtul Banatul Central (limba sârbă Srednji Banat, Средње-Банатски округ);
Districtul Banatul de Sud (limba sârbă Južni Banat, Јужно-Банатски округ);
– Serbia centrală: o mica parte a Banatului, situată la vest de Pančevo și de râul Timiș (cea mai mare parte a comunei Palilula, cunoscuta sub denumirea de „Pančevački Rit”) a fost anexată zonei metropolitane Belgrad.
Ungaria
– colțul sud-estic al comitatului Csongrád, situat la sud de Mureș și la est de Tisa.